Președintele Consiliului Judeţean, EMIL RADU MOLDOVAN: Un om moare, cu adevărat, atunci când nimeni nu își mai amintește de el! George Coșbuc, prin manifestările de amploare din această perioadă este poate, mai prezent și mai viu ca întotdeauna

ÎnaltpreaSfințiaVoastră Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, Preasfințite Părinte EpiscopVicar- Patriarhal Varlaam Ploieșteanu, Preacucernice Părinte Consilier Patriarhal Nicolae Dascălu, Preacucernici Părinți Protopopi, Preacucernici Părinți, Domnule Academiacian Ioan Aurel Pop - Rector al Universității Babes-Bolyai, Domnule Academician Nicolae Manolescu – Președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Domnule Academian Ion Pop, distinși reprezentanți ai Revistei ”România literară”, Domnilor Profesori Universitari, Domnilor scriitori, poeți și critici literari, onorată asistență,
Permiteți-mi în primul rând să exprim mulțumirea și bucuria pentru faptul că amintirea lui George Coșbuc este astăzi vie și actuală printre noi, datorită dumneavoastră, iluștrilor oameni de cultură ai poporului român, care prin evocarea operei și personalității Marelui George Coșbuc, nu îi omagiem trecerea la cele veșnice, ci viața și exemplul de viață lăsat aici.
S-a născut la 20 septembrie 1866 în numeroasa familie a preotului din comuna Hordou (astăzi Coșbuc), nu departe de orașul de referință Năsăud, într-o familie cu 12 copii.
În Ținutul Năsăudului, există un adevărat cult al trecutului, al respectului istoriei. Cine-şi închipuie că trecutul este trecut, că nu mai este și prin urmare nu prezintă interes, se minte pe sine. Trecutul este şi va fi la fel cum Dumnezeu este și va fi viu în veci! Trebuie să scriem şi să citim despre înaintașii noști, despre un trecut care a fost al nostru, al românilor, ca despre ceva care se retrăieşte, se continuă în prezent și de această dată se continuă în noi!
Cine se rupe de trecut, de năzuințele și speranțele înaintașilor săi se rupe de sine însuşi! Nu mai știe de unde vine și încotro se întreaptă! Noi toți, prin tot ce facem și trăim suntem continuarea neîmplinirii țăranului român, a zvâcnirii de iubire pătimașă, a luptei interioare între ”glasul iubirii” și ”glasul pământului”, a luptei între un destin predestinat și vise care credem că pot deveni realitate, prin noi și datorită nouă!
Noi suntem urmașii spiritului lui Coșbuc, Rebreanu sau Andrei Mureșanu! Prin noi ei sunt vii! Asta pentru că emoția, trăirea și iubirea de ce e al nostru: pământul, graiul, portul, iubirea și credința într-un viitor în care și noi vom putea fi stăpâni în țara noastră sunt tot acolo, în sufletele noastre!
O națiune, o emoție, un vis nu moare odată cu trecerea la cele veșnice a unui om! Ele sunt vii și independente de viața trecătoare a unor oameni! Au fost, sunt și vor fi în sufletele înaintașilor, ale noastre și ale copiilor copiilor noștri și trăim cu speranța că într-o zi vor ajunge să se împlinească!
George Coșbuc a încercat să depășească bariera superficială a lumii în care trăia! Leon Scridon, un coleg de școală al marelui poet povestea despre perioada în care George Coșbuc era elev la internat în Năsăud: ,,seara când se culca, pe scaun lângă pat îşi punea o lumânare, chibrite, un creionaş şi bucăţi de hârtie, se acoperea pe cap, fie vara, fie iarna, închidea ochii, medita, gândea. Când prindea o idee bună, aprindea lumânarea şi o scria pe o bucată de hârtie: acesta o făcea şi de zeci de ori pe noapte. Dimineţile revizuia toate hârtiile scrise, pe care găsea idei bune, potrivite, le păstra, celelalte le rupea: astfel muncea George ca elev la plăsmuirile sale. ” Acelaşi coleg ne spune că tânărul poet,,era puţin comunicativ, citea încontinuu poezii, nuvele, poveşti, istorioare, nu-l interesa ce se întâmpla în jurul lui, era adâncit în cărţi, de multe ori uita să meargă la prelegeri.” Nu a fost carte din biblioteca societăţii de lectură, care să nu fi fost citită de Coşbuc.
Natura a avut un loc privilegiat în creaţiile lui Coşbuc . Ar fi imposibil să îl separăm pe poet de natură. S-a născut în mijlocul ei, a copilărit între dealuri, în preajma pădurilor, pe apa Sălăuţei, a trăit cu nostalgia locurilor în care a fost fericit.
Poezia lui George Coşbuc, ca şi aceea a lui Octavian Goga, cuprinde o monografie lirică a satului. În satul coşbucian viaţa se derulează după legile nescrise ale tradiţiei, iar existenţa ţăranului decurge în mod firesc, natural, sub semnul naturii care dictează ritmurile vieţii şi ale morţii. Viaţa omului se ordonează aici după ritmurile universale, după evenimentele calendaristice şi cele care marchează treptele existenţiale: naşterea, nunta sau moartea.
Scrisă la 18 ani, poezia Nunta Zamfirei reliefează ideea că nunta românească reproduce, de fiecare dată, nunta din poveste. Balada înfăţişează, într-o proiecţie fabuloasă, o nuntă ţărănească din zona Năsăudului, a cărei reprezentare o vom putea urmări cu toții duminică 18 septembrie la evenimentele organizate în satul Coșbuc.
La fel ca pentru orice tânăr, şi pentru Coşbuc, piatra de încercare, în exprimarea concepţiei despre lume, o constituie motivul morţii. Prin glasul său se exprimă mentalitatea omului de la ţară, care găseşte pentru întrebările lumii răspunsurile gata făcute, în codul înţelepciunii neamului. Neliniștea lui ne vorbește și despre moarte ca despre o continuare a vieții: ”aşa cum moartea nu poate fi evitată, nici viaţa nu poate fi”...Moartea nu este privită ca o frângere a destinului, ci ca o împlinire a lui.
,,Din zei de-am fi scoborâtori /C-o moarte tot suntem datori / Totuna e dac-ai murit/ Flăcău ori moş îngârbovit;/ Dar nu-i totuna leu să mori/ ori câne-nlănţuit.”, le spunea Decebal oștenilor săi! Și avea dreptate!
La fel ca multe genii ale lumii, Coșbuc rămâne cu un dor neîmplinit, stângându-se brusc din viață la 9 mai 1918 în urma unei comoții cerebrale. Cu toate acestea, putem afirma că poeziile sale reprezintă sufletul nostru de ardeleni, de oameni liberi, pentru care țara noastră, poporul și Dumnezeu sunt sfinte și veșnice!
Un om moare cu adevărat atunci când nimeni nu își mai amintește de el! George Coșbuc, prin manifestările de amploare din această perioadă este poate, ”mai prezent și mai viu ca întotdeauna”, iar fiecare dintre dumneavoastră sunteți ”vinovați” pentru acest lucru!
Pentru mine, ca ardelean și român, este o mare onoare să fiu gazda unui asemenea eveniment, motiv pentru care vă spun din nou, bun venit în județul Bistrița-Năsăud, în această vatră de românism în care oamenii încă mai au viață în inimi, nu doar puls!