Preotul, păstor de suflete

“…Se cuvine dar ca episcopul (preotul) să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, binechivernisind casa lui, având copii ascultători cu toată bună cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei, 3, 2-5)

Biserica este chemată în ziua de astăzi să înţeleagă schimbările sociale, economice şi politice din ţară şi din lume. Preoţimea este chemată să îndeplinească un rol foarte important ca păstori de suflete în drumul spre mântuire. Prima condiţie a unui adevărat păstor de suflete este vocaţia. Prin vocaţie se înţelege o chemare, o tragere de inimă spre o anumită lucrare. Chemarea principală a preotului este aceea de învăţător aducând în sufletele credincioşilor Cuvântul lui Dumnezeu, chemându-i la credinţă: “Credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”, zice Sfântul apostol Pavel în Epistola către Romani. Cuvântul a fost întotdeauna considerat mijlocul de conducere al credincioşilor la Sfântul Potir. Preotul este dator să se pregătească necontenit, să cunoască mai aprofundat Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi învăţătura de credinţă. De asemenea, el trebuie să aibă prestanţă fizică şi vestimentară, aceasta cerând o educaţie a mişcărilor corporale. Gesturile preotului trebuie să fie calculate, mersul demn, liniştit, veşmintele curate, îmbrăcămintea demnă de misiunea pe care o are în mijlocul credincioşilor.

Preoţia fiind de instituţie divină, atât prin origine cât şi ca scop, preotul pe lângă cunoştinţele teologice speciale pe care trebuie să le posede, trebuie să aibă şi o educaţie morală-religioasă exemplară. Trăirea religioasă a preotului, viaţa familială ireproşabilă, educaţia copiilor săi şi exemplul direct sunt lucruri esenţiale în succesul activităţii preoţeşti. Având o viaţă lăuntrică bogată, hrănită prin rugăciune, preotul zilelor noastre este chemat să slujească cu toată evlavia, demnitatea şi sfinţenia, fiind un adevărat sfinţitor al vieţii creştinilor. De asemenea, preotul trebuie să-i înveţe pe credincioşi cântarea în comun la slujbe pentru a-i face activi pe aceştia la actul liturgic.

Păstorul de suflete ca slujitor al celor sfinte trebuie să fie curat în gânduri, pilduitor în purtare, prudent în tăcere, folositor la vorbă, prieten smerit cu făcătorii de bine, mai apropiat de fiecare prin iubire şi să fie mai presus decât alţii prin rugăciune. Activitatea preotului nu se mărgineşte numai la cei ce vin la biserică. El trebuie să se gândească cum să deschidă sufletele celor care nu au venit la biserică. Când nu vin credincioşii la Biserică, trebuie să meargă Biserica la ei, şi făcând parte din Trupul tainic al lui Hristos.

În afară de învăţător şi sfinţitor, preotul este şi conducător al parohiei încredinţate de Episcop, de aceea trebuie să fie un bun chivernisitor al averii bisericeşti. Biserica, ca organism social, a simţit nevoia să dispună şi de bunuri materiale. Originea averii bisericeşti se găseşte în ofrandele aduse la picioarele Mântuitorului şi ale apostolilor. Începând cu Împăratul Constantin cel Mare se poate vorbi de biserici ca persoane juridice cu drept de a avea patrimoniu.

Analizând condiţiile şi calităţile necesare păstorului de suflete, se poate face un cod al preotului potrivit activităţii sale de învăţător, sfinţitor şi conducător. Astfel, preotul trebuie:

  • să nu se poarte necuviincios faţă de Casa lui Dumnezeu şi faţă de cele sfinte;
  • să nu destăinuie secretul mărturisirii;
  • să nu fie beţiv;
  • să nu fie adulterin;
  • să nu fie recăsătorit;
  • să nu se ocupe cu afaceri potrivnice preoţiei;
  • să nu fie bătăuş;
  • să nu participe la jocuri de noroc;
  • să nu aducă inovaţii în cult;
  • să nu oficieze sfintele slujbe în afara parohiei lui fără aprobarea celor în drept;
  • să nu impună cu sila plată pentru slujbe;
  • să nu poarte îmbrăcăminte indecentă;
  • să nu administreze incorect bunurile bisericeşti;
  • să nu părăsească parohia fără aprobarea Episcopului;
  • să fie curat în gânduri;
  • să fie întotdeauna de o purtare pilduitoare;
  • să fie discret, tăcut şi folositor la vorbă;
  • să ştie să se roage;
  • să poarte de grijă celor sfinte;
  • să fie ascultător faţă de Episcopul său;
  • să conlucreze cu membrii Consiliului parohial şi Comitetului parohial.

Urmând pilda păstorilor buni care merg când trebuie în fruntea turmei pe cărări de munte, dar mai adesea în mijlocul ei şi se îngrijesc de hrana ei, păstorul de suflete îşi va găsu întotdeauna locul util şi călăuzitor în mijlocul credincioşilor săi şi a societăţii în care trăieşte.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5