Preot Vasile Beni: Credinţa ne duce la cunoaşterea lui Dumnezeu

 

Duminica a VII-a de după Paşti este aşezată între două mari sărbători creştine: Înălţarea Domnului la cer şi Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile. Joia din săptămâna aceasta am prăznuit amintirea zilei când Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a înălţat cu trupul la ceruri, 40 de zile după slăvita Sa Înviere, plinindu-I-se astfel rugăciunea, pe care a adresat-o Tatălui Său celui ceresc în Joia Patimilor şi pe care rugăciune ne-o aminteşte Sfînta Evanghelie de astăzi când zice că „ridicându-şi ochii la cer, Mântuitorul a zis: Tată, a sosit ceasul, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine”…. iar viaţa veşnică este aceea ca să Te cunoască pe Tine,  singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Ce este credinţa creştină? Răspunsul îl avem în Catehism, care ne învaţă că credinţa creştină este „un dar dumnezeiesc, în puterea căreia primim ca adevărate sau ca adevăruri sigure tot ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Sfânta Biserică” (Catehism ortodox). Este un dar al lui Dumnezeu, fiindcă ea e rodul lucrării harului lui Dumnezeu, care ne luminează mintea, ne încălzeşte inima şi ne mişcă voinţa ca să primim şi să ţinem cu toată convingerea drept adevăr neîndoielnic tot ceea ce Dumnezeu a descoperit în Sfânta Scriptură şi ne învaţă Sfânta Biserică. Prin urmare, se numeşte credincios acel suflet care crede cu tărie, fără cea mai mică îndoială, tot ceea ce spune Sfînta Scriptură şi ceea ce învaţă Biserica creştină prin slujitorii săi. Obiectul material al credinţei noastre sau ceea ce trebuie să credem e întregul tezaur de adevăruri pe care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor prin patriarhi, prin prooroci şi mai ales prin Iisus Hristos, Fiul Său, şi prin Sfinţii Săi Apostoli, adevăruri care privesc pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos sau, cum spune un autor: „Credem aici pe pământ ceea ce vom vedea într-o zi în cer”, lucru pe care Mântuitorul l-a rezumat atât de frumos în Sfânta Evanghelie de astăzi: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, Dumnezeul cel adevărat şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis” (Ioan XVII, 3)

Unde ar trebui să îl cunoaştem pe Dumnezeu                                                    Cunoașterea în Familie - cu toții cred că am putea răspunde, dacă ni s-ar pune întrebarea „unde am auzit, unde ni s-a vorbit despre Dumnezeu mai întâi-răspunsul nostru ar fi „în familie”. Părinții noștri ne-au învățat să ne rugăm la Dumnezeu, la „Doamne Doamne”, la Maica Domnului și la Îngerul păzitor. Îmi aduc aminte că părinții seara mă puneau să zic: Cele șapte Sfinte Taine, Cele zece porunci, Crezul și rugăciunile amintite mai sus.

Și astăzi cele Șapte Sfinte Taine, precum și cele Zece porunci, le consider ca fiind rugăciuni, pentru că așa le-am învățat de la părinți, chiar dacă ele sunt învățături de credință ale Bisericii noastre.

Cunoașterea la Biserică și la Școalăpentru că rolul preotului și  misiunea pe care o are este de a-l apropia pe om de Dumnezeu. Și Biserica pentru toți este o școală pe tot parcursul vieții. La Biserică fiecare dintre noi învățăm sau recapitulăm ce am învățat acasă. La școală, dascălii încearcă să fie aproape de cei pe care îi au sub oblăduire, așa cum poetul spune. Învățătorule tu ai un nume /Ce l-a avut Mântuitorul, Și ai o misiune –n lume/De a lumina poporul /Precum făcu Mântuitorul. 

De ce e bine să credem în Dumnezeu?

 Este o întrebare simplă care  are  răspuns dacă îl punem  în  centru vieţii noastre  pe Dumnezeu. Motivul pe care se bazează creştinul când crede nu este evidenţa acestor adevăruri, căci ele de cele mai multe ori depăşesc puterea de cunoaştere şi posibilitatea de pătrundere a minţii noastre omeneşti, ci este autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Credem nu pentru că ştim, credem nu pentru că înţelegem, ci credem pentru că ne-a spus-o Însuşi Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pus ca temelie a Bisericii Sale, a religiei Sale, virtutea credinţei, care e absolut necesară pentru cel ce vrea să-şi  mântuiască sufletul. Sfântul Apostol Pavel o spune răspicat în Epistola către Evrei (XI, 6): „Fără credinţă e cu neputinţă să plăcem lui Dumnezeu”.

Cine este Dumnezeu?:  Numele dat Fiinţei supreme spirituale, personale, eterne, care a creat lumea văzută şi nevăzută şi care este purtătorul de grijă a acestei lumi. Este unul în Fiinţă dar întreit în Persoane – Tatăl este cel care a creat lumea, Fiul cel care a restaurat-o, iar Duhul Sfânt o conduce spre desăvârşire. Și Dumnezeu este prezent nu doar în Sfânta Biserică, ci și în viața noastră de zi cu zi, pentru că Dumnezeu nu este doar Creatorul acestei lumi ci și purtătorul de grijă sau Proniator. De aceea am putea spune că din viața și din experiențele din viața noastră, toate ne conduc la un singur răspuns: „Dumnezeu Există”.

Care sunt  binecuvântările pe care ni le aduce  credinţa în Dumnezeu?

Multe şi mari sunt binecuvântările credinţei:        Credinţa e virtutea care-l uneşte pe credincios cu Dumnezeu. Prin ea ne împărtăşim din viaţa şi din gândirea lui Dumnezeu, aşa încât lumina lui Dumnezeu devine lumina noastră, înţelepciunea lui Dumnezeu înţelepciunea noastră, viaţa Lui viaţa noastră. Credinţa e un izvor minunat de lumină care luminează pe credincios şi-l face să cunoască multe adevăruri, pe care cu mintea proprie nu le-ar fi putut cunoaşte niciodată, sau îl ajută să aprofundeze adevărurile cunoscute deja prin raţiune. Fără lumina credinţei noi n-am fi putut cunoaşte Taina Sfintei Treimi, Taina întrupării Domnului, învierea morţilor  şi exemplele pot continua. Credinţa creştină explică pe deplin rostul nostru. Ea ne dă un ideal vrednic de orice sacrificiu pentru a-l ajunge. Învăţându-ne că am fost zidiţi de Dumnezeu pentru a-l cunoaşte, iubi şi sluji aici, pe pământ, pentru a-l cunoaşte pe deplin, a-l iubi şi a-l sluji apoi în veşnicie în viaţa de dincolo, credinţa ne învaţă că suntem aici, pe pământ, pentru ca prin îndeplinirea tuturor datoriilor noastre să ajungem la fericirea vieţii de dincolo.

Cum ar trebui să fie credinţa noastră ? Vedeţi, Dumnezeu a făcut şi face minuni iar noi trebuie doar să vedem. Şi când noi credem în ceea ce au crezut patriarhii, proorocii, apostolii, mucenicii şi atâtea milioane şi milioane de suflete, putem fi absolut siguri că nu greşim. Crezul sau Simbolul credinţei cuprinde învăţătura pe scurt despre credinţa noastră. Iar din punctul de vedere al comportamentului credinţa noastră ar trebui să fie: vie,  adică practică, ceea ce înseamnă că trebuie să fie împreunată cu fapte. Mântuitorul ne învaţă: „Nu tot cel ce-mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri (Matei VII, 21 )Sfântul Chiril din Ierusalim zice: „Precum credinţa fără fapte e credinţă moartă, tot aşa faptele, dacă nu sunt produse de credinţa adevărată, sunt moarte. Credinţa fără fapte e ca o lampă fără ulei. „Să aprindem şi să reaprindem candela credinţei care ne duce la cunoaşterea lui Dumnezeu”. Amin!

Pr .Vasile Beni

 

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]