Pr. Vasile Beni: Când spunem „Am greșit” urmeză iertarea, pacea și o nouă viață

Ne-o arată și ne-o demonstrează chiar textul Evangheliei din duminica a 34-a de după Rusalii care deschide multe căi spre reflecție dar și spre meditație și care ne arată  cât de bun și înțelegător este Dumnezeu față de noi.Și de aceea cred că este mai potrivit pentru început să ne oprim la Textul Evangheliei: „Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în dezmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. (Lc.15,11-32)  Ca titlu acestei cuvântări  i-am spus „Un Dumnezeu înțelegător” pentru că, dacă citim cu atenție Sfânta Scriptură am putea spune că nici într-o altă pildă Mântuitorul nu este descoperit atât de apropiat de omul păcătos ca și în pilda Fiului Risipitor. De fapt, toate celelate pilde surprind sau ne descriu o fațetă a relației Sale cu omul: În Pilda neghinei, Dumnezeu este Semănătorul, iar omul este sămânța. În Pilda oii rătăcite, Dumnezeu este Păstorul, iar omul este oaia rătăcită. În Pilda vierilor, Dumnezeu este Stăpânul viei, iar omul este lucrătorul. În Pilda nunții fiului de Împărat, Dumnezeu este Împăratul, iar omul este cel chemat la ospățul nunții. Și exemplele ar putea continua. Și toate aceste pilde ne ajută să înțelegem, am putea spune, legătura noastră cu El din diferite perspective. Iar Pilda Fiului Risipitor ni-L descoperă pe Dumnezeu ca Tată, iar pe noi ca fiind copiii Săi care, chiar dacă îi greșim, dar ne cerem iertare El ne iartă. Este o pildă formată din 21 de versete, iar aceste lucruri numai Dumnezeu le-ar fi putut spune, pentru că doar El are bunătate, milă, îndelungă răbdare și care se termină cu iertare dacă noi o cerem să știm că o și primim.                                                                                           A-i spune lui Dumnezeu că ai păcătuit, a-ți cere iertare și a făgădui că te îndrepți este primul pas spre o viață nouă      

Pentru că privită de către exegeţi pilda Fiului Risipitor este ca o veritabilă „Evanghelie în Evanghelie”, lecţia acestei pilde a preocupat neîncetat generaţiile creştine de-a lungul istoriei, învăţătura care se desprinde sugerându-ne cel puţin două aspecte esenţiale: orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă. Dumnezeu primeşte cu bucurie orice întoarcere şi iartă. Fiul risipitor din lecţia evanghelică de astăzi a fost cinstit cu sine însuşi, cu o cinste sinceră şi neîndurătoare. Acest lucru s-a întâmplat atunci când a recunoscut în sinea lui greşeala şi a spus: „Am păcătuit”. Chiar în acea zi a început un nou capitol din viaţa sa. Și dacă este bine din punct de vedere terapeutic să recunoaştem greşelile noastre în faţa celorlalţi şi să spunem: „Îmi pare rău. Am greşit”, cu atât mai bine este să le recunoaştem în faţa noastră şi a lui Dumnezeu. Nu este de ajuns să îţi spui doar în sine: „Am păcătuit”. Aceasta poate conduce la disperare şi sinucidere. Atunci când Iuda, de exemplu, a văzut că Iisus a fost condamnat, a dus înapoi arhiereilor şi bătrânilor banii şi a spus: „Am greşit vânzând sânge nevinovat”. Apoi, aruncând arginţii în templu, a mers şi s-a spânzurat. Iuda era suficient de plin de remuşcări pentru a recunoaşte că a greşit în sinea sa şi în faţa arhiereilor şi a bătrânilor, dar nu a putut să meargă în faţa lui Iisus şi să spună: „ Îmi pare rău. Iartă-mă”.  Iisus, care l-a iertat pe tâlharul pocăit de pe cruce, l-ar fi iertat şi pe Iuda, dacă ar fi mers la picioarele crucii şi şi-ar fi mărturisit greşeala. Ce bine ar fi fost să fi înţeles că răsplata pentru cererea de iertare şi pentru mărturisire depăşeşte cu mult umilinţa şi ruşinea din momentul în care spunem: „Îmi pare rău”. Atunci când fiul risipitor a spus: „Am păcătuit”, el nu s-a oprit aici. Dacă s-ar fi oprit aici ar fi putut însemna disperare şi auto-compătimire. El a făcut următorul pas. A spus: „Sculând-mă, mă voi duce la tatăl meu”. Aceasta este ceea ce ne îndeamnă Iisus să facem. Când ne vedem aşa cum suntem cu adevărat, ne este ruşine de noi înşine, şi ne este greu să ne acceptăm pe noi înşine, putem însă să fim siguri de un lucru – Dumnezeu ne va accepta aşa cum fiul risipitor a fost acceptat în Evanghelia de astăzi: „Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat…. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Acesta este modul în care Dumnezeu ne primeşte atunci când, cu adâncă părere de rău în inimile noastre, venim la El cu aceste cuvinte magice: „Am greşit”.  Două dintre cuvintele care sunt cel mai dificil de spus în sine, în faţa celorlalţi şi a lui Dumnezeu. Însă pentru persoana care reuşeşte să îşi adune suficient curaj pentru a le spune, urmează iertarea, pacea, o nouă putere şi o nouă şansă în viaţă.

Cum înţelege omul contemporan sensurile acestei parabole, a cărei simplitate face din ea un text inepuizabil? Răspunsul la această întrebare îl poate da imnografia bizantină prin troparul slujbei bizantine a tunderii în monahism: „Braţele părinteşti grăbeşte a le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viaţa mea. Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor tale căutând acum, Mântuitorule, inima mea cea sărăcită nu o trece cu vederea. Că Ţie, Doamne, întru umilinţă strig: greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta!”  Părintele Arsenie Boca ne îndeamnă să fim înțelegători față de neputințele oamenilor pentru că și Dumnezeu este înțelegător față de neputințele noastre. Iar filozoful Constantin Noica, oprindu-se cândva asupra acestei parabole, spunea că „sunt două feluri de a risipi”. Există risipa celui care, întocmai fratelui cel mic, cheltuieşte fără să fi strâns. Dar există şi risipa celui care, întocmai fratelui cel mare, strânge fără să poată aduna. Fratele fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat… La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste?”

Ca și concluzie: Să încercăm ca ori de câte ori greșim să ne întoarcem și să spunem „am greșit” pentru că Dumnezeu este bun și ne iartă, iar iertarea ne aduce pace și  o nouă viață. De ce? Fiul cel tânăr nu mai este cel care plecase și a murit în țara păcatului. Este fiul cel înviat şi înnoit prin smerenie, prin focul purificator al pocăinţei. Primirea acestui fiu al tău – aşa cum îl vede fratele cel mare – este de fapt primirea fratelui său, care „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Iar în   faţa Învierii nu poate fi decât bucurie şi îmbrăţişare, nu poate fi decât iertare desăvârşită şi har. Amin !

pr.Vasile Beni