Pr. Maxim Morariu: În lupta sa pentru autodepăşire, omul îl are ca model pe Hristos

Pr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

                        Textul pericopei:

             ,,Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede.Şi această poruncă o avem de la El: Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său.Tot cel ce crede că Iisus este Hristos, este născut din Dumnezeu; şi tot cel ce iubeşte pe Cel care a născut, Îl iubeşte şi pe Cel care S-a născut din Acesta.Întru aceasta cunoaştem că-i iubim pe fiii lui Dumnezeu: dacă-L iubim pe Dumnezeu şi-I împlinim poruncile.

             Căci iubirea de Dumnezeu aceasta este: Să-I păzim poruncile. Şi poruncile Lui nu sunt grele,pentru că tot cel ce e născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi aceasta-i biruinţa care-a biruit lumea: credinţa noastră.Cine-i dar biruitorul lumii, dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?Acesta este Cel care a venit prin apă şi prin sânge; Iisus Hristos; nu numai prin apă; ci prin apă şi prin sânge; şi Duhul Cel ce mărturiseşte, pentru că Duhul este adevărul.Fiindcă Trei sunt Cei ce mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh; şi Aceştia Trei Una sunt.Şi trei sunt cei ce mărturisesc pe pământ: Duhul şi apa şi sângele; şi aceştia trei întru una sunt.Dacă noi primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, fiindcă aceàsta este mărturia lui Dumnezeu: El a mărturisit despre Fiul Său.Cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el; cel ce nu-L crede pe Dumnezeu, L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut în mărturia pe care Dumnezeu a mărturisit-o despre Fiul Său.

             Şi mărturia este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său.Cel care-L are pe Fiul, are viaţa; cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viaţa.Pe acestea vi le-am scris vouă, cei ce credeţi întru numele Fiului lui Dumnezeu, pentru ca voi să ştiţi că aveţi viaţă veşnică.Şi aceasta este încrederea pe care o avem către El: Dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă.Şi dacă ştim că El ne ascultă în tot ceea ce-I cerem, atunci ştim că avem cererile pe care le-am cerut de la El.Dacă cineva îl vede pe fratele său păcătuind - păcat nu de moarte –, să se roage, şi [Dumnezeu] îi va da viaţă – celor ce nu păcătuiesc de moarte. Există şi păcat de moarte; nu pentru un astfel de păcat, zic eu, să se roage.

             Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte.Noi ştim: tot cel ce e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; dimpotrivă, Cel-Născut-din-Dumnezeu îl păzeşte, şi Cel-Rău nu-l atinge.Ştim că noi suntem din Dumnezeu şi că lumea întreagă zace sub puterea Celui-Rău.Dar ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să-L cunoaştem pe Dumnezeul-Cel-Adevărat; şi noi suntem în Cel-Adevărat, în Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este Dumnezeul-Cel-Adevărat şi viaţa veşnică.Fiilor, păziţi-vă de idoli! Amin".

(Extras din: ***, Biblia sau Sfânta Scripură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001).

            Ampla pericopă a Apostolului de astăzi, ce conţine atât pasaje din cel de-al patrulea, cât şi din cel de-al cincilea capitol al primei Epistole soborniceşti a Sfântului Apostol Ioan, înmănunchiază o mulţime de învăţături şi îndemnuri morale, ce sunt garnisite cu elemente dogmatice. Cele din urmă sunt folosite de autor cu scopul de a argumenta anumite pasaje din prima categorie.

            După ce, în debut, pornind de la relaţia indisolubilă şi cauzală ce există între iubirea aproapelui şi iubirea de Dumnezeu, vorbeşte despre temeiurile iubirii creştine ce se regăsc în morala Bisericii, reluând o temă predilectă a Mântuitorului Hristos, aceea a iubirii aproapelui, Sfântul Ioan Evanghelistul trece la chestiuni mai pragmatice, dezvoltând cea din urmă dintre formele enunţate. El arată că, o primă şi importantă modalitate concretă de manifestare a iubirii lui Dumnezeu, o reprezintă, pentru creştin, păzirea poruncilor Lui. În opinia lui, acest lucru este uşor de îndeplinit. El face parte dintr-o serie mai amplă de acţiuni, grupate de autor sub sintagma de ,,biruinţă a lumii". Formularea nu trebuie înţeleasă ca un cuvânt greu ridicat de Sfânt la adresa umanităţii, ca o influenţă a dualismului maniheist asupra gândirii sale. Ea nu-şi propune să sugereze faptul că lumea este rea. Exprimându-se astfel, Apostolul vrea mai degrabă să sublinieze faptul că, toată activitatea umană trebuie să facă parte dintr-un amplu demers de autodepăşire a propriului sine. Lumea interioară e mai degrabă cea care trebuie biruită. Formularea are la bază complexul de factori ce-l îndpărtează pe om de drumul Său înspre Dumnezeu, de îndeplinirea vocaţiei Sale. Patimile şi viciile, păcate precum mândria, patimile şi viciile, toate acestea fac parte dintr-un univers amplu, definit prin sintagma de ,,lume". Exprimarea ,,biruinţa lumii", trebuie înţeleasă pornind de la aceste considerente.

            În lupta sa pentru autodepăşire, omul îl are ca model pe Mântuitorul Hristos, biruitorul morţii şi eliberatorul umanităţii. Prin credinţa în El, poate să se deăşească pe sine şi să treacă peste toate piedicile care se interpun în calea mântuirii sale. Acest aspect este foarte frumos subliniat de autor. Explicaţia constituie apoi portalul înspre o amplă digresiune cu valenţe euharistice, în cadrul căreia scriitorul aghiograf oferă atât anumite referiri la Taina Împărtăşirii cu Iisus în cadrul liturgic, cât şi detalii cu privire la relaţiile intra-trinitare şi dimensiunea lor mărturisitoare.  

            Apoi, discuţia este readusă în sfera moralei creştine. Ioan Apostolul vorbeşte despre mărturisirea lui Dumnezeu şi credinţă, despre modul în care, pornind de la modelul intratrinitar, creştinii sunt chemaţi să mărturisească şi ei credinţa în Dumnezeu, şi despre păcat. El ţine să sublinieze strânsa legătură care există între mărturisire şi credinţă, cea dintâi fiind un fel de portavoce, prin intermediul căreia se exprimă cea din urmă.

            În final, într-o manieră aproape discontinuă, revine la ideea pe care o insinuase încă din debutul pericopei, aceea a raportului dintre dreptate şi păcat. Dorind probabil să-şi încurajeze destinatarii care erau îngrijoraţi în legătură cu pedeapsa pe care urmau să o primească ei sau apropiaţii lor pentru păcate, el purcede la o clasificare ce va fi ulterior valorificată cu precădere de teologia scolastică din spaţiul apusean, arătând că orice formă de nedreptate se constituie într-un păcat, dar nu orice păcat este unul de moarte. Îndemnul cu care se încheie abordarea sa cu privire la acest aspect este aceea că creştinii, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie să se ferească de păcat, căci, fiind făptura lui Dumnezeu, nu au această noţiune înscrisă în codul lor genetic. Când ea apare, e o intervenţie derutantă, pervertitoare şi păgubitoare, rezultată prin lucrarea vrăjmaşului în sufletul omului.

            Îndemnul cu care se încheie pasajul la care suntem chemaţi să medităm astăzi, ferm şi cu un caracter de-a dreptul imperativ, poate fi înţeles şi el în mai multe feluri, însă, în mod cert, dorind să spună cât mai multe într-un mod comprimat, ,,ucenicul iubit" îi previne cu privire la pericolul idolatru care îi păştea pe cei care urmau să îi citească gândurile aşternute în paginile epistolei

            Iată, aşadar, ce conţinut complex, bogat deopotrivă în sfaturi şi învăţături cu valoare morală şi în elemente doctrinare, ne oferă Sfântul Ioan în pericopa ce s-a citit astăzi. Deşi inegală ca mesaj şi conţinut, şi pe alocuri discontinuă, ea se constituie într-o frumoasă mărturie transtemporală cu privire la grija pe care autorul ei o purta comunităţilor creştine de pe cuprinsul întregii lumi. Urmând îndemnurilor lui, să ne străduim şi noi să corelăm dragostea faţă de Dumnezeu cu cea faţă de aproapele şi să ne ferim de păcat, pentru a nu altera chipul lui Dumnezeu, care se sălăşluieşte în noi încă de la crearea Protopărinţilor noştri (Facere 1, 27).