Poveşti din sat: Muzicanţii

Nadia Urian

Pe târnațul casei, badea Emil o aștepta pe doamna ce venea încet pe uliță, cu caietul sub braț. Pe scăunel, lelea Erji îl ascultă ,dând din cap. Apoi, se uita spre doamna și aprobă :

-Da, așa o fost mai demult, doamnă dragă…!

 -Eram tânăr, zice badea Emil, de  vreo  șaisprezece  ani. Tata m- o dat să învăț să cânt la cel mai mare muzicant  cu vioara , viorist –  îi ziceam. O cântat el la Cluj  și o câștigat la ceva concurs. Martin îi spunea.

Am mărs, cu alt băiet, deodată cu mine, același nume, numa  că  eu eram de a lui  Imre  și el de a lui Anton.

Spre toamnă, tata o vândut un vițăl , ca să- mi cumpere o vioară.  Pretinu, și el. Am învățat din toamnă  până  în primăvară  în alt sat, departe, la  vioristu acela . Stăteam în gazdă  la o femeie de la noi, măritată acolo. Mâncam ce aduceam de acasă : lapte, brânză , carne, ouă. Mâncam laolaltă.

Primăvara, un fecior mai isteț  din sat, care umbla să tocmească muzicanții la joc, peste an, o auzăt că noi știm cânta și ne-o  cătat acasă . Până atuncea, cânta unul cu cocoașă  în spate care numa cârțăia la ceteră, că nu știa  altfel .

Ne- o angajat dară  pe noi, pe un an de zâle. Târgul, plata, o litără  de mălai  ori de  grâu și zece lei de persoană, pe un an de zile și o clacă  pe deasupra , pentru fiecare muzicant.

-Păi, cum, clacă?

-Pe atunci, oamenii  lucrau la Gostat. Fiecare familie avea bucata lui de pământ de  lucrat. La clacă, toți feciorii și fetele din sat  veneau și munceau la noi, fără bani.

Mama o copt un cuptor de pită, o oală de găluște , tata o adus vin.Tineri ,  vreo douazeci si cinci de tăți.

Ceteraș, țiganul Gabor.  Gordonaș, Ioanci.

Ei mergeau  înainte, cu lucrul , noi cu muzica. Ei lucrau, noi cântam. Cincizeci  de rânduri de mălai  lungi , de la un  capăt al satului, la altul. De săpat.

La capătul rândului, ne  opream să  mâncăm și să bem. Sara, când o venit administratorul să ieie în primire lucrul, la capătul rândului,  joc.  Câte cincisprezece minute.  Plata păntru lucru  am luat- o tot noi, muzicanții.  Așa ne- o fost înțelegerea.

-Da, doamnă așa era pe atunci, adăuga vecina.  Am oprit  televizoru amu,  să ne putem auzi. Ne- am uitat înainte la un film, cu Sandokan.

-Taci, femeie și ascultă mai departe! Doamna a scrie cum a ști dumneaei!

No, s- o dus vestea despre noi  și o- nceput a ne tocmi la cântat , lătureni. Prin multe sate.

Tata aducea canceul cu vin, îl punea pe masă, mama aducea de mâncare, veneau și ceilalți muzicanți din sat  și începeam să cântăm . Petreceam, jucau după muzică că erau în stare să o ieie și pe mama la joc. Târgul, cinci de lei. Mult, pe vremea aceea ! Bani cu valoare, atunci !

Sâmbătă  trebuia să fim la cântat. Pornim, dară, de vinerea, pe jos, vreo cinci kilometri, peste deal.

Am pornit, cu treabă  bună și am mărs până am ajuns lângă o  pădure. Noapte. Unde să mai mergem? Pe loc, ne hotărâm : Dormim în căpița asta de fân!

 Cine să ne culce pe noi, patru bărbați? Unde?

-Ia, și o cruce mare, albă ! Măăă,  îi cimitir!

-N- are nimica !

Ne punem noi și dormim în căpiță , până la miezul nopții.

Pe la miezul nopții mă rădic și încep să umblu pe lângă căpița de fân. Arunc privirea pe deal și văd acolo o casă mare, cu un fel de balcon, un castel, cu multe camere. Lumina  multă, dar nu cu curent, că de la lampă.

Dintr- o dată,  pe tăți ne lovește o sete maaare.

Eu o iau înainte, mă apropii, intru în casă  să cer apă. Explic că mergem la nuntă, că ne- o apucat sară  și că ne- am culcat în căpiță. Îi rog să ne dea apă.

Un domn elegant, cu ceas de aur, cu lanțuc, cu cizme înalte, ne iese înainte și ne întreabă :

-Dumneavoastră  sunteți  muzicanții ? Dacă puteți, să ne cântați,  până la ora trei noaptea. Dar, numai până la trei!

Mă uit mai bine și văd mulți domni, doamne elegante, femei bătrâne, copii.

-Da, ce- i aici?

Nu ne răspunde .

-Dacă cântăm, cât ne dați?

-Pe trei  ore vă dăm patru sute  de lei. Plătim mai bine. Dar, repede, că vrem să dansăm!

Am intrat  într- o cameră  mare,  care avea numai patru scaune și muzicanți. Ne- am sufulcat mânecile  și am început să cântăm,  din tot sufletul.

La sfârșitul melodiei, s- o aplecat cu toții  să ne mulțămească. O trecut în cameră  cealaltă  unde era mâncare. Cu toții șușoteau, doi câte doi. Noi nu ne- am dus în cameră  aceea.

Ianoși, țiganul, o văzut o țigăncușă  frumoasă  și o zis că ar dansa cu ea. Dar, cine să gordonească, în locul lui?

Am întrebat , o venit unul și o început să cânte , de parcă ar ci cântat de când îi lumea.

La ora doi , ne- o adus  și  nouă de mâncare,  pe masa  din fața  noastră . Un butoi cu bere, vin, mâncăruri , fel de fel.

Eu am băut și am jucat apoi cu o fată  blondă.  Așa ne- o apucat ora trei.

Atunci o venit domnul cu cizme, care ne- o angajat.

-Ia, luați banii,  domnule !  Asta- i plata!

Am luat banii, i- am mulțămit  și i- am zis să ne mai tocmească  și altă  dată. Ne- am luat rămas  bun și ne- am întors la claie.

Când m -am uitat înapoi, cam la doua- trei sute de metri, n -am mai văzut nimica. Niciun castel!

Ca să nu- i spăriu pe  aeștia, nu le- am zis nimica.

Pe la ora zece , ajungem la nuntă. Coborâm în sat și ajungem la badea Petre, care ne- o angajat să  cântăm la nuntă.

-Da, cum de- ați venit  de cu noaptea, de  când ați pornit de acasă?

-Am pornit de ieri,da  am dormit  într -o claie,  în cimitir.

-Vai de mine!

Tătă  lumea se uita sperietă,  la noi.

-Parcă sunteți obosiți ! 

-Păi, am cântat la niște domni, de la doisprezece,  până pe la trei astă noapte.

-La ce domni ?

Le- am povestit noi cum ne- o apucat  setea și că ne- am dus după  apă  dar ei ne- o poftit  să  cântăm.

-Cum o fost oamenii ?

-Unul  înalt, blond, cu ceas, cu cizme, elegant…

-Vai de mine! Acela o fost primarul nostru. Și- i mort de zece ani.

-O mai fost un gordunaș  șchiop, acela o cântat.

-Vai, acela o păscut porcii  satului.

-Eu am jucat cu o fată  îmbrăcată  în alb.

-Vai, aceea o fost fata popii , care o murit de boală de plămâni. Da, nu vi s- o întâmplat  nimica?

-Nu!

Numa că o intrat o frică în noi, de n -am putut duce paharul de ginars la gură, cât o ținut nunta!

Apoi  am  început a mă căta la buzunare. Nu mai aveam banii ! În loc de patru sute de lei aveam… patru nasturi  mari, de os.

Ne- am dus la cununie și am cântat  până  la patru  după- amiază.  Așa țineau nunțile, atunci.

Ne- o plătit bine. Cinci sute de lei. Și o cupă de ginars, pe deasupra,  să o duc la părinții mei, acasă. Ne- am întors acasă, pe același drum.

 Dupa cum ni s- o spus, castelul acela a fost al unui  grof, ca și terenul din vârful dealului. Castelul s- o nimicit după  moartea grofului și oamenii  o cărat toate lemnele din castel și nu o rămas decât pcetrele late, de sub târnaț.

Eu m- am cătat la buzunar,  ca să le dau banii la ceilați, da, le- am dat numa nasturii. Tare s- o spăriet. Taaaare…!

-No, gândiți- vă voi ! Aceia o zis ca să  stăm pregătiți, că dacă au nevoie de noi, vin și ne caută! Vin după noi!

Când o auzăt țiganul,  s- o spăriet și o luat- o la fugă. S- o dus la popa- n sat, să le facă o rugăciune. Erau în stare să deie  tăți banii căștigați, numai să nu mai audă de morți…

De frică, n- am mai pornit niciodată  de acasă  să dormim prin cimitire, doamnă!

Mi- l aduc aminte pe țigan, când  i- am spus că vine și- l cată  moartea, ce  iute o luat- o la fugă, ca nu i- o mai trebuit niciun ban ! Fugea și nu se mai uita înapoi !

Badea Imre  povestea râzând cu poftă,  iar lelea Erji  se prăpădea de râs, de parcă ar fi fost de față, atunci.

-No, ce zici, doamna? Și- i  adevărată povestea!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]