POVESTE DE CRĂCIUN

Această poveste este despre Crăciunul care nu mai este. Cel puţin, cel din amintire, din copilărie. Orice lucru lăsat în trecut e de-acolo, nu de-aici. Ar trebui să ne dăm cu toţii seama că vorbim despre Crăciun ca despre ceva care-a fost. Ca-ntr-o poveste, care începe cu „a fost odată”...
Nu ştim când s-a petrecut exact despărţirea de Crăciun: poate de când oamenii s-au depărtat şi nu se mai privesc în ochi, preferând facebook-ul, poate de când bogăţia spirituală a rămas în urma celei materiale, poate de pe-atunci de când anotimpul Crăciunului e mohorât şi fără zăpadă...
Scoaterea Crăciunului înafara casei, înafara sufletului, pe străzi, l-a făcut rece, distant, admirat ca pe-o operă de valoare, în absenţa celor dragi, având dar nu fiind. Există filme, cărţi, melodii, destine, strâns legate de „spiritul Crăciunului”, care trebuie simţit, nu cumpărat.
Crăciunul e în egală măsură pentru copii şi pentru bătrâni, pentru trişti şi pentru bucuroşi. E singurul timp când lumea se uniformizează, când ochii nu văd decât haina lui Moş Crăciun, ca o busolă ce indică dăruirea, nu doar darul.
Din Crăciun, a mai rămas doar povestea lui, care vine în fiecare an să ne vorbească despre nevoia de Crăciun, despre dorul de Crăciun. Povestea e cu personaje alese de noi, cu întâmplări visate şi împlinite, cu minuni.
Crăciunul e în noi, leacul- leacurilor, bulgăre de nea nicicând topit, fuior din care se torc zile, ghem nesfârşit din care se desfac toate poveştile.
Ce-ar trebui să facem ca să nu dispară şi povestea, singura ce ne-a mai rămas din Crăciun? Să o păzim cu clar de lună, să o încălzim la foc de stele, să o legănăm în colinde, să o mângâiem ca pe-un copil.
Şi poate că atunci Crăciunul s-ar mai întrupa o dată, din poveste. Aşa cum a fost.