Portret de ţăran din Luşca

Mititean Gavrilă al lui Macidoniuc, căci despre el este vorba, înţeleptul făt de la biserica cu hramul „Sfântul Niculae” din localitate,veteran de război, încă în viaţă, s-a născut în urmă cu 90 de ani, la data de 12 aprilie 1922. A avut norocul să vină pe lume la 4 ani după Marea Unire de la Alba Iulia, 1918, când ţara era întregită, viaţa liniştită, iar „timpul foarte răbdător cu oamenii”.
În aceste condiţii, ar fi putut avea o copilărie fericită dacă, la vârsta de 6 ani, n-ar fi rămas orfan de mama şi, dacă părinţii i-ar fi împlinit dorinţa cea mai mare, aceea de a urma cursurile liceului din Năsăud şi,eventual, ale unei facultăţi. N-a învăţat decât clasele primare la Şcoala de aplicaţie de pe lângă Şcoala normală de învăţători din Năsăud, condusă cu pricepere de marele pedagog şi om de şcoală, moldoveanul Sandu Manoliu.
Din Anuarele Şcolii Normale pentru anii şcolari 1930/1931 şi 1931/1932, se vede că elevul Mititean Gavrilă este clasificat al III-lea, atât în clasa a II-a, cât şi în clasa a III-a.
Ar fi avut o tinereţe fericită şi mari perspective de bunăstare, dacă nu intra în conflict deschis cu oficialităţile statului maghiar, în timpul vremelnicei stăpâniri a nord-vestului Transilvaniei de către Ungaria, între anii 1940-1944. Atunci, în anul 1941, nemaiputând suporta umilinţele şi actele de batjocur5ă la care erau supuşi românii, a hotărât să treacă graniţa în România.
Vorbeşte cu multe amănunte despre anii petrecuţi în refugiu, despre instruirea făcută la o unitate militară antiaeriană din Iaşi, apoi despre un grav accident suferit în timpul programului de pregătire militară, despre lunile de spitalizare la Iaşi şi Bucureşti, despre perioada grea la paza unor obiective de interes strategic.
Întoarcerea acasă nu a fost lipsită de întâmplări nefericite, de pericolul permanent de a cădea în mâna maghiarilor. Revederea familiei, a prietenilor şi consătenilor a fost un prilej de mare bucurie. De acum, se gândea la viitor. Din căsătoria oficiată în an ul 1946 au rezultat doi copii frumoşi şi cuminţi, aflaţi azi la vârsta pensionării: Dorel, preot, şi Victoriţa, asistentă medicală, amândoi stimaţi şi respectaţi în instituţiile în care au lucrat.
Şi iarăşi spun, ar fi putut avea o viaţă de familie liniştită şi fericită, dacă nu s-ar fi lăsat atras în mişcarea de luptă şi rezistenţă împotriva ruşilor, numită Garda Albă, organizată în părţile Rebrei şi Rebrişorii de Leonida Bodiu. Nu ştia că securitatea era pe urmele ei. Nici n-au reuşit să se organizeze bine într-o celulă a mişcării, că într-o noapte de ianuarie 1949, cei 8 membri din Luşca, printre care şi Mititean Gavrilă, au fost ridicaţi şi duşi la „răcoare”.
După luni de anchetă barbară, Tribunalul militar din Cluj, fără nicio tresărire de conştiinţă, a împărţit acestor nefe4riciţi ai sorţii, între patru şi cincisprezece ani de închisoare, confiscarea averii şi pierderea drepturilor politice. Inculpatul Mititean Gavrilă a fost condamnat la patru ani închisoare corecţională şi confiscarea averii, „pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Timp de zece ani a plătit chiriei în propria-i casă, iar pământurile i-au fost date unor săteni mai săraci să le lucreze.
După ieşirea din închisoare, s-a angajat ca muncitor calificat la I.G.R. Năsăud, unde a lucrat până la pensionare, marcat însă mereu de frică şi spaimă. Nici la această dată nu-i face plăcere să vorbească despre episodul din restaurantul Rahova – Năsăud, când, sub imperiul urii împotriva ungurilor, a aruncat cu o sticlă în tabloul lui Horthy, făcându-l ţăndări.
Ajuns la borna 90 a vieţii, privind în urmă îşi aminteşte, cu multe amănunte, de drumul parcurs, repetând mereu că i-a fost dat să aibă mai multe dureri şi mai puţine plăceri. Eu cred că Dumnezeu l-a încercat, de-a lungul vieţii, cu greutăţi mari, pe care a reuşit să le depăşească prin muncă cinstită şi credinţă mare. Lacrimile suferinţei, vărsate în interior, s-au transformat, cu timpul, în piloni de rezistenţă care l-au ajutat să iasă de fiecare dată învingător.
A măturat, în toţi anii vieţii, „poteca spre biserică”, fiind zeci de ani făt în locaşul Domnului, iar azi, la vârsta înţelepciunii, este nelipsit de la slujba religioasă din duminici şi sărbători.
Ar fi măturat şi „poteca spre şcoală”, dacă părinţii nu l-ar fi reţinut la munca în gospodărie. A rămas, totuşi, din copilărie cu dorinţa de a şti cât mai mult, cu dorinţa de a fi informat. A citit cărţi de istorie, literatură, beletristică, a citit zilnic ziare şi reviste. Este un fel de ţăran „filozof”, un fel de Ilie Moromete al zilelor noastre, care comentează şi interpretează fapte de cultură sau evenimente politice. Cred că se numără printre puţinii ţărani din judeţ care este abonat şi citeşte revista Magazin istoric, nelipsindu-i nici un număr din colecţie. Citeşte, de asemenea, presa locală.
Satul care are asemenea bătrâni înţelepţi, modele de muncă şi de viaţă pentru cei tineri, se poate considera mai bogat cu o nuanţă.
La mulţi ani!