Poezia din Măgura

Trăind în spaţiul Ilvelor, la Măgura, poeta Gabriela Puşcaş pare într-un fel izolată într-o lume a matricei spirituale primare. Însă talentul şi spiritul poetic o aduc pe Gabriela Puşcaş în rândul poeţilor cunoscuţi ai judeţului nostru. Cadru didactic la Şcoala „Dariu Pop”, Gabriela i-a făcut şi pe elevi să se îndrăgostească de poezie, editând împreună cu ei şase antologii. În această atmosferă lirică apare volumul „Singurătăţi”, care surprinde prin poeziile adunate ca într-un şir de mărgele.

Cartea dezvăluie o lume a singurătăţii în doi, poetul şi poezia ca într-un vis: „Te mai aud în colţuri prăfuite/ Cu degetele-ţi lungi urzind marame/ Mă mai găsesc în temporare vise/ Purtându-mi trena-n valuri diafană”. Gabriela s-a adaptat valului post-modern, însă tradiţia este şi ea ancorată în gânduri: „Îmi curg ferestre/Pe-noptate valuri/ Şi sparg smolita vieţuire”. Atunci când prin tălpi cresc rădăcinile, în braţe vi9n aripi, iar lacrima uscată se prelinge întru aşteptarea momentului creaţiei, când „Străine cuvinte/ Închise în porţi de umbre/ Le-am tăinuit”. Poezia este desprinsă dintr-un căluş de lumină vibrând în fiecare secundă întru aşteptarea marii iubiri: „Iubirea albi fluturi meşteşugeşte/ Să zboare-n iatacuri de Evă”. Se desprinde o sensibilitate a poetului, care declară: „Nu privesc peste semenii mei pentru că/ Ei toţi m-au ajutat să-mi şlefuiesc devenirea”. În acelaşi timp, îşi face un portret al generaţiei actuale: „Nu sunt decât un număr de cod/ Pentru statisticile viitoare”. În acest context, al mutaţiilor genetice, gândurile plâng violet iar aşteptarea învierii se face la lumina aşchiilor de lună: „Apoi, în noaptea prea întunecată/ Când liniştea din stâncă se adună/ Mă voi întoarce iarăşi vinovată/ Să vezi prin ochii mei, aşchii de lună”. De unde are poetul energia pentru a scrie? Ne răspunde prin versuri: „Din nesomnul pământului/ Îmi trag seva pământului meu”. O dată energia primită, poeta îşi conturează poezia prin rotundul scris „peste visul secat”.

O carte ca o rugăciune prelungă, în care madona violetă revine la gândurile celeste: „Ajută-mi Doamne/ Să găsesc drumul spre casă/ De netimpul acela mi-e dor”. O poezie ce străbate dintre Măguri, unduindu-se pe Valea Ilvelor, mai departe, spre alte cărări. Grafica Lucreţiei Ruşti, care însoţeşte versul, dă o altă conotaţie cărţii, fiind într-o prelungă sărbătoare.

Comentarii

03/07/11 12:21
Vizitator

Felicitari pentru autoarea Gabriela Puşcaş, cu bucurie. Mulţumiri domnului Menuţ Maximinian care, cu bunăvoinţă, deschide cale pentru cunoaşterea creatorilor de gând ales, spre bucuria sufletului. Veronica Oşorheian

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5