Poezia croită din lacrimi

Dantela cuvintelor conturează în poeziile lui Răzvan C. Cenan o lacrimă pentru eternitate, o descriere a vieţii şi a morţii, a inimii preapline de dorinţa de a dărui, chiar şi în clipele grele, dragoste. Poetul aduce în faţa cititorilor lumea durerilor împletită prin lacrimi, cu cea a tinereţii. Scrisă cu pana amintirii şi înmuiată în lacrimi cartea de faţă prezintă povestea ritmată a sentimentelor, a speranţelor: “Zăresc o luntre şi pornesc pe marea de iluzii”. Cuvântul eliberează, purifică, dă libertate: „pornesc încet pe cărarea ce duce spre libertate”. Ce este libertatea? Ne răspunde poetul: „Libertatea/ Care-i aşa de importantă/ Abia când n-o mai am o preţuiesc/ Păcat că înainte n-am putut/ ca şi acum să gândesc”.

Dragostea este exteriorizată în frumoase declaraţii, la care ar trebui să ia aminte cei care sunt în căutarea imnurilor de cucerire a partenerei: „”Am nevoie de gură ca să-ţi sărut paşii/ Am nevoie de ochi, ca să-ţi mângâi trupul/ Am nevoie de urechi, ca să-ţi ascult gesturile/ Am nevoie de mâini, ca să-ţi simt chipul”. În faţa iubirii adevărate, după cum se observă, simţurile îşi schimbă traiectoria. Sunt versurile în care este cea mai puternică amprentă a poetului.

Talentul este în primul rând un dar venit de la Cel de Sus, iar mediul în care se află acum nu a făcut decât să erupă cuvântul. Răzvan scrie precum respiră, precum îi curge prin vene, departe de casă, sângele matern: „ A mai trecut o zi,/ Prea multe zile şi nopţi departe de casă/ Mi-e dor de trecut/ Mi-e dor să stau cu toţi ai mei la masă”. Răzvan este mesagerul, pe coarda sensibilă a inimii, a frumuseţilor ancestrale, a apei nemuritoarea mării, a vântului hoinar, a lunii singuratice, a soarelui strălucitor, toate într-un imens paradis: „ „Copaci imenşi ce-şi etalează rodul/ Iarba verde şi pajişti imense cu flori/ Cântecul păsărilor ce sufletul îl linişteşte/ Totul de o perfecţiune care dă fiori”.

Versurile pot fi descifrate şi în cheia psihologică, în care în timp ce inima lui plânge în tăcere, pentru a păstra liniştea deplină, lacrimile iubitei, “zornăiesc” pe asfaltul neadaptării la gândul că el, vremelnic, este îngrădit de libertate: „ vinovat/ Că ţi-am ignorat pasiunea în sute de clipe, / Că ţi-am scăldat ochii în sute de lacrimi/ Că ţi-am zdrobit inima în sute de feluri/ că ţi-am pierdut dragostea în sute de patimi”. Limbajul trupului şi a gesturilor comunică prin ultima rază de lumină care le însoţeşte pe drumul Golgotei: „Suferinţa / E parte din mine/ Ş-aş vrea de ea să mă ascund/ Însă nu pot, şi în tristeţe/ Tot mai adânc eu mă afund”. Eul va sfârşi prin a alege viaţa, paradisurile artificiale fiind răsturnate. Pentru moarte, duplicatul la care este greu să renunţi, Răzvan făureşte, în atelierul de creaţie, un drum paralel al vieţii din care observăm corporalitatea bine determinată a sfârşitului, care este, de fapt, izvorul unei alte vieţi. Frica, ultima conexiune între două lumi, este profund umană atingând sfera sensibilului, îmblânzind moartea care, în genunchi, prin întuneric anulează distanţele, în timp ce lumina le pune în evidenţă: „ Singur, / Mi-am frânt aripile prea devreme/ Şi să mă vindec va fi foarte greu/ Până şi zidul cenuşiu şi rece/ Se întristerază de destinul meu”.

Poezia ne arată că dintr-un fir de praf îţi cresc aripi până la cer, acolo unde întâlneşti minunile lumii. Propoziţie cu propoziţie se ţes sentimentele vii, tulburi, la fel ca marea cea albastră a cărei valuri se sparg la ţărm: „sufletul, / Mi-e plin de mâhnire/ Şi totul pare fără sens/ Îmi este dor de-acle vremuri/ Atunci când eu trăiam intens”. De ce este atât de prăpăstioasă apropierea de Dumnezeu?, te întrebi când vezi atâta durere. De ce poetul are atâtea încercări? Suntem introduşi, prin intermediul slovei, în inima poetului, acolo unde se dă lupta între izvoarele apei vii şi a celei moarte, izbucnind apoi pe şiruri de sentimente, care ajung pe norii îngerilor şi bătând la poarta luminii lumii. Răzvan este înconjurat de oameni, locuri şi fapte creionate cu o rigurozitate şi cu o francheţe cum arareori întâlneşti. Descoperim o zeificare a realităţii prin gravitaţia sufletului, pătruns de zbuciumul Învierii: „ Fericirea, E atât de departe/ Încât nu pot să o ajung/ Şi încerc pe cât se poate/ răul din mine să-l alung”. Paradoxal, viaţa şi moartea sunt într-o continuă întrecere, pasărea Phoenix luptându-se cu clopotele care vestesc nimicirea. Prejudecăţile sparg zidul existent, semnificantul şi semnificatul având, dincolo de slovă, o falie de comunicare. Descoperim viaţa de dincolo de zid aşa cum este ea, de la lumină la întuneric, de la bine la rău, de la îngerul decăzut la demonul ridicat, o lume în care Răzvan meditează şi crează: Nu cred că pot să mă ascund/ De propriile mele gânduri/ Poate am să scap dacă aştern/ Pe foaie ale mii de rânduri”. Toată consideraţia pentru Serviciul de Educaţie şi Asistenţă Psihosocială al Penitenciarului Bistriţa pentru acest gest de a adduce în atenţia noastră acest volum de versuri, felicitări pentru grafica din carte lui Octavin Cojocea şi Răzvan Cenan.

Refugiul în scis eliberează, purifică, înalţă, zideşte. Răzvan ştie că de la Divinul Creator, cel care a făcut Cerul, Pământul, Apele este Cuvântul. Care era de la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul…Întru eternitate…