Planetă de astronaut liric

Ca oraş vechi, Bistriţa e un loc purtător de mistere. Preumblându-te printre casele sale, destule înălţate în Evul Mediu, trecând prin dreptul bisericilor sale (una datează încă din secolul al XIII-lea), încerci simţământul straniu al unei evadări din timp, care poate fi trăit la nivelul simplu al unei reverii sau – de ce nu? – la cel al unei explicaţii fantastice, al unor mitologizări. Acestea din urmă pot, la rândul lor, să adopte forma unei viziuni cosmice, derivate din visurile alchimiştilor şi transpusă în limbajul ştiinţific al veacului nostru. E tocmai ceea ce încearcă să facă poetul Alexandru Cristian Miloş. Înalt, osos, de-o vârstă imprecisă, ins afabil, gata a oferi explicaţii vizitatorului, aidoma unui ghid avizat, asupra urbei în cauză de care e îndrăgostit, pare un duh discret al Bistriţei, realizând legătura între trecutul cu oculte sugestii şi prezentul cu frenezie deschis viitorului, în virtutea teoriilor fizicii şi chimiei, în speranţa zborurilor cosmice, a unei fraternităţi interplanetare. Situându-şi aprinsele visuri de astronaut în raza unor lecturi din Jules Verne, Wells, Bradbury, Asimov, menţionându-i pe Einstein şi pe Heisenberg, dar “trăgând cu ochiul (şi) la Isus”, bardul bistriţean e un trubadur al Omului Cosmic, al fotonilor, al clonărilor, al AND-ului, convins că poartă “un ordinator în rama ochelarilor”, care-l ajută să-şi citească “viaţa, din mers”. Frenezia d-sale lirică răscumpără, într-un fel, aerul stătut, bolnav de istorie, al peisajului urbanistic în care trăieşte, corijează violent pasivitatea şi somnolenţa lui solemnă prin idealul vertiginoaselor penetraţii în spaţii şi timpuri fabuloase. Noutatea, să recunoaştem, îndrăzneaţă a demersului acestui poet constă în faptul că operează cu conceptele ştiinţei şi tehnicii, prin intermediul cărora gândeşte imaginativ şi îşi compune, cu dezinvoltură, metaforele adecvate. Nu mai puţin, ţelul d-sale îl reprezintă universul ficţional al artistului de totdeauna: “Noul Orizont de Aşteptare/ Poate fi chiar reuşita/ Acestei operaţii pe Idei şi Sentimente!/ Pe modul de-a gândi secvenţial şi nu simultan!/ Suspendat între două Universuri, de materie şi antimaterie,/ Imaginaţia noastră să creeze un al treilea Univers/ Universul Materiei Imaginare!/ Un Univers Atemporal!/ Deţinut fugit din Închisoarea Timpului!” (Cronoplastii).

Cu candoarea poetului fermecat de perspectivele scientizante, care, de la o treaptă în sus, pot pipăi misterele ultime, Miloş îşi imaginează şi situaţia inversă, a fizicianului care se apropie de sfera indeterminărilor, analoagă cu cea a viziunilor lirice: “Poetul – fizician scrie poeme meta-fizice/ Ca şi în Principiul Incertitudinii al lui Heisenberg./ Noi fiind Lumină suntem particulă şi undă?/ Numai particulă şi atunci ne aflăm numai într-un loc./ Numai undă şi atunci nu ne aflăm numai într-un loc./ Această nepotrivire spun/ Fizicienii vremii/ Nu poate fi înlăturată/ Decât dacă facem un amestec de unde/ Spre a fi o particulă./ Amestecul de unde duce la un amestec de energii/ Deci la cel nedeterminat!” (Incertitudini despre incertitudinea noastră). Străduindu-se a se orienta după steaua polară a fiinţei umane, autorul meditează pe tema relativităţii temporale, într-un chip care, spărgând crusta discursului arid, îşi taie drum spre emoţia ireductibilă: “Firească şi adevărată şi astrală această întretăiere a Generaţiilor!/ Raportul Generaţiilor este de 1 la 3 dar şi invers?!/ De la 1 la 50 de ani înainte, oamenii încep să aibe instincte de Bunici./ Iar de la 50 de ani înapoi, oamenii încep să aibe instincte de Nepoţi./ Aşa că orice Bunic e în acelaşi timp şi Nepot/ De aceea spre a se observa contopirea, suprapunerea sau, dimpotrivă,/ A trece neobservată,/ Ei se însoţesc/ Iubire dincolo de zidurile Timpului, râzând şi lăcrimând împreună,/ Prin viscol şi soare” (Bunicul şi Nepotul). Îmbătat de climatul S.F, Miloş, care e membru a nu mai puţin de patru societăţi literare de profil din străinătate, îi închină ofranda sa poetică, de-o simpatică originalitate, căci trece din pagina de proză în cea de versuri. E un fel, spre a-l parafraza, de-a trăi, exaltat, pe catalige astrale, de-a spune, obsesiv, toate obiectele întâlnite unui examen cu raze X ori gamma, de-a se umple, entuziast, de energii saturniene: “Mă uit printr-un binoclu stelar în lume/ Precis şi imprecis privesc şi scriu, trăind astral./ Mă uit în orizont şi perturb viitorul./ Mă uit în oglindă şi mă perturb în viitor,/ În viitorul simultan./ Aş bea cu tine vinul atâtor dimensiuni ce nu se văd/ Şi nu se-aud ori nu se simt şi totuşi sunt./ Rătăcind pe străzile oraşului aprind wolframul în pupilă,/ Discreţia în stelele ochilor!/ Ambasador solar! Agent de circulaţie galactic…” (Cum sunt lucrurile şi fiinţele atunci când nu le privim?). Aşa ar face poezie, presupunem, călătorii de pe nava Entreprise, al cărei zbor l-am urmărit într-un faimos serial T.V. Dar cum vor scrie oare adevăraţii oameni ai viitorului? Greu de spus. Ce se va întâmpla cu Universul nostru? Tainele materiei – ne atrage atenţia cosmonautul fantast – par a se ascunde mai curând în microstructurile ei, mai apropiate de origini, decât în macrostructurile ce întrupează formele ei evoluate, a căror creştere şi al căror declin sunt, parţial, predictibile: “Nu pot şti prea mult viitorul atomilor, în schimb mi-l ştiu/ Pe-al nostru, al stelelor, al galaxiilor” (ibidem).

Când scria, reprobativ, din punctul de vedere al iubitei: “Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte”, Eminescu nu bănuia că un urmaş al său, din Bistriţa-Năsăud, pe nume Alexandru Cristian Miloş, va ilustra această ipostază figurată a poetului, amuzant – pierdut în lumea imaginarului, la modul cel mai propriu…

Gheorghe Grigurcu