Mircea Gelu Buta, Adrian Onofreiu

„Petiţii din graniţa năsăudeană în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea”

Apărut în 2012 la Editura „Eikon” din Cluj-Napoca, lucrarea are ca subtitlu „Contribuţii documentare” care, în fond, rezumă structura internă a volumului şi urmează seria de documente şi mărturii preluate din arhivele Uniunii Comunelor Grănicereşti din Năsăud şi al Asociaţiei „Alexandru Vaida Voievod” Bistriţa.
Volumul urmează seria de studii despre regimentele româneşti de graniţă care au intrat în preocupările celor doi autori, între care se numără şi recentul studiu „Bârgăul sub pajura imperială”, apărut sub îngrijirea dr. Mircea Gelu Buta, Adrian Onofreiu, Andreea Salvan, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011.
De data asta, în cartea de faţă, autorii ei se ocupă de hotărârea Curţii vieneze de a desfiinţa, în ianuarie 1851, Regimentul al II-lea românesc de graniţă năsăudean printr-un edict semnat de împăratul Francisc Iosif I şi adus la cunoştinţa foştilor grăniceri de guvernatorul Transilvaniei, baronul Ludovic de Wohlgemuth.
Dar dacă urmăm structura lucrării, autorii insistă la început, în mod natural, despre „Responsabilitatea unei moşteniri” cu informaţii şi documente preluate din studiile unor istorici specializaţi în domeniu – D. Suciu şi Iosif Marian Balog, care se preocupă de dezvoltarea economico-socială a Transilvaniei între 1850-1875, publicate în revista „Transilvaniei” Cluj-Napoca, 2007.
Sigur că, despre „Responsabilitatea unei moşteniri” e lesne de înţeles că e vorba de moştenirea averilor foştilor grăniceri în perioada militarizării. Se ştie că Viena, pierzând şansa federalizării, a dat mâna cu Budapesta, alegând stăpânirea naţiunilor cu sprijinul ungurilor, sub forma Imperiului bicefal Austro-Ungar. Totuşi, timp de 9 decenii, Regimentul al II-lea de graniţă cu teritoriul militarizat şi comanda la Năsăud a cunoscut o durabilă dezvoltare. S-au construit drumuri, îndiguiri, s-au întemeiat noi localităţi, s-au edificat construcţii administrative şi şcolare. S-a ridicat şi consolidat Institutul de Educaţie Militară din Năsăud, o şcoală normală şi o şcoală de fete. S-au construit şi amenajat localurile unor şcoli comunale triviale. Au înflorit mineritul, manufacturile, comerţul şi târgurile periodice.
Dar dezvoltarea economică a Transilvaniei a fost posibilă şi realizării succesive a unor fonduri băneşti: FONDUL DE PROVENTE (utilizat în administraţie), FONDUL DE MONTURE (folosit în procurarea echipamentelor militare şi altor materiale), FONDUL ŞCOLAR (care a stat la baza dotării şi înfiinţării şcolilor triviale şi primare în fiecare comună, dar şi în consolidarea unor şcoli superioare în Năsăud.
Dar după instaurarea regimului absolutist în perioada 1848-1860, ca primă măsură luată, a fost desfiinţarea, la începutul anului 1851, a regimentelor grănicereşti de graniţă.
După această hotărâre, foştii grăniceri, îngrijoraţi de soarta propriilor averi imobiliare, a proprietăţilor monture şi silvice, au trecut la acţiuni în scopul conservării averilor şi de a fi lăsaţi să le administreze singuri, fără ingerinţe din afară, în funcţie de aceste scopuri, în martie 1851, are loc o primă adunare la Năsăud a reprezentanţilor celor 44 de comune grănicereşti. A fost înfiinţat primul comitet al fondurilor grănicereşti din Năsăud, din care a făcut parte, între alţii: episcopul vicar Macedon Pop, directorul şcolar Moise Panga, învăţătorul Vasile Naşcu ş.a.
În numele celor 44 de comune grănicereşti s-a întocmit o declaraţie în trei puncte:
a. a se menţine în proprietatea grănicerilor munţii, ca pe timpul militarizării şi a se fixa arenda pe cei neîmpărţiţi, rămaşi să intre în fondul şcolar general al comunelor;
b. a se conserva fondul şcolar ca la început;
c. a se menţine fondul de montură în bugetele şi interesele comunelor grănicereşti.
Dar, dacă foştii grăniceri îşi revendicau întreaga proprietate, organele administraţiei locale emiteau pretenţii şi acolo unde erau recunoscute de împărat. Astfel, baronul Kemeny îşi revendica 9 munţi, considerând că în 1769 ar fi aparţinut domeniului său din Ienciu (Vecs). Printr-o hotărâre judecătorească a solicitat şi i s-a aprobat ca toate fondurile restante grănicereşti să fie transferate Erariului financiar (administraţiei financiare), ca astfel să intre în administrarea sa personală, fără excepţie: ţinuturi, poduri, păşuni şi fondurile şcolare, pretenţii pe care grănicerii au calificat-o drept o mare neruşinare. De altfel, până la urmă, mai târziu, prin tenacitatea şi dârzenia foştilor grăniceri, aceştia din urmă au avut câştig de cauză şi prin intervenţia Curţii de la Viena şi pe cale judecătorească.
Totuşi, se întreabă autorii, dacă „Erau oare pregătiţi grănicerii năsăudeni să-şi poată conserva forma administrativă, să-şi apere drepturile câştigate de-a lungul timpului şi să-şi administreze proprietăţile, atât de mult râvnite de grofii unguri sau comunitatea săsească învecinată?”.
Se pare că lupta lor a înregistrat un oarecare succes, deşi aceasta a durat de la 1851 până la 1903.
Acest „război” a constat, în general, în petiţii şi „suplici” la împărăţie, care adesea se întorceau cu rezoluţii favorabile, nu odată împăratul recunoscând serviciile de arme ale foştilor grăniceri şi îndemnându-i la linişte şi pace, solicitându-le adesea să depună armele şi să se încadreze în munca paşnică şi civilizată a comunităţilor. Edificatoare în acest sens este şi medalia de aur cu chipul împăratului oferită în august 1851 fostului batalion grăniceresc cu inscripţia „Pentru statornicia neclintită în credinţă jurată în anul 1848”.
Totuşi, încă din următorul an, au existat doleanţe, foştii grăniceri au întocmit un memoriu adresat Vienei prin care solicitau instituirea unei autonomii politico-naţionale româneşti în Austria. Chiar s-a înfiinţat o delegaţie naţională mandatată de Comitetul Naţional Român, care urmau să susţină la Viena cererile politice ale românilor, cereri sprijinite la nivel zonal şi de petiţiile comunităţilor săteşti.
Aici se subliniază legătura între intelectualii şi luminaţii satelor: învăţătorii şi preoţii.
Dar prima petiţie către împărat a fost redactată în germană de Vasile Naşcu, în care grănicerii protestau împotriva silvicultorilor, oameni de neam străin, care erau plătiţi cu lefuri mari pe spezele grănicerilor.
După 1849, Transilvania a fost împărţită în 6 districte conduse de un comandant militar, iar în octombrie 1852, a suferit o nouă structură administrativă, alcătuită din 5 districte, 28 de cercuri şi 109 subcercuri. La toate aceste niveluri se găseau foarte puţini români. De aceea, măsurile luate afectau mult interesele foştilor grăniceri. Se făceau abuzuri în defavoarea proprietarilor comunelor foste militarizate. Astfel, Pretura din Năsăud a raportat, în ianuarie 1852, comandamentului Districtului Militar din Reteag predarea pădurilor grănicereşti către magistrul silvic din Năsăud, comisarul Gabriel Blagovich. A fost numit personal silvic care urma să fie plătit din fondul de provente grănicereşti. Guvernatul din Sibiu a întărit demersurile comisarului silvic din Năsăud pentru a împiedica, vezi Doamne, devastările de păduri. Ca reacţie, secretarul comitetului fondurilor grănicereşti, Vasile Naşcu, a conceput o nouă petiţie în care se arăta că foştii grăniceri sunt liberi de alte datorii şi părtaşi la toate bunurile comunale. În încheiere prezintă doleanţele foştilor grăniceri în şapte subpuncte, între care: revendicarea pădurilor, munţilor, păşunilor, reconstrucţiilor şcolare, veniturilor învăţătorilor ş.a. În urma refuzului autorităţilor locale, Vasile Naşcu întocmeşte o nouă solicitare către guvernator pentru predarea spre comisia fondurilor, fondul de montură conform destinaţiei dată de foştii grăniceri.
Petiţiile din 1853 au fost cereri repetate ale foştilor grăniceri nemulţumiţi că, până la urmă, podurile lor au fost sechestrate de fostul Erariu, adică de administraţia fiscală imperială. În vederea limitării drepturilor avute înainte de militarizare, comisia regulatoare de proprietate a pus trei întrebări comunităţilor grănicereşti: Ce drepturi au avut locuitorii Rodnei până în 1475?; Care au fost posesiunile comunale înainte de militarizare?; Ce schimburi au survenit în timpul graniţei militare în privinţa posesiilor şi care sunt pretenţiile locuitorilor?
Printr-un decret regal, regele Matei Corvin a hotărât ca locuitorii din toată Valea Rodnei să fie oameni liberi, încorporaţi Cetăţii Bistriţei, cu obligaţii faţă de regalitate. Locuitorilor li s-au acordat toate drepturile şi privilegiile cetăţii Bistriţei, au plătit taxe regale şi proprietarilor posesiunilor li s-a acordat drept administrativ. Aveau drept de cârciumărit şi percepeau vama târgurilor. Dările erau plătite direct regelui, Numai taxele impuse pe negoţ şi cherestea urmau să intre mai târziu în fondul şcolastic asupra căruia comunele urmau să decidă. În aceste condiţii, Comisia regulatoare i-a citat ca oameni liberi.
Dar intenţiile de spoliere a foştilor grăniceri de proprietăţile lor au rămas în substratul conştiinţei foştilor funcţionari, un scop disimulat şi permanent.
În 1854, curtea vieneză a procedat la o nouă reîmpărţire administrativă a Transilvaniei, înfiinţând 10 prefecturi (districte) şi 79 de preturi. Instituţia care reprezenta funcţiile administrative, fiscale şi judecătoreşti era Oficiul Cercual Mixt. Guvernatorul desemna un locţiitor şi era ajutat de 6 consilieri şi 8 secretari.
Teritoriul fostului regiment grăniceresc era împărţit în 4 preturi: Năsăud, Rodna, Borgo Prund şi Şieul Mare.
Comitetul fondurilor grănicereşti au intrat în conflict cu birocraţia imperială, de aceea pretorul din Năsăud şi şeful oficiilor de impozite au dorit desfiinţarea Comitetului fondurilor grănicereşti. În 1856, vicarul Macedon Pop a participat la conferinţa episcopilor greco-catolici şi catolici de la Viena. Atunci, Comitetul fondurilor grănicereşti l-a însărcinat cu un memoriu către împărat pentru ridicarea şi predarea fondului de montură. În 1857, a fost numit un comitet cu misiunea de a analiza problema proprietăţilor grănicereşti. Activitatea comitetului s-a concretizat în 10 principii şi trimis Ministerului de Interne pentru a se lua o decizie. Totuşi, proprietarii din teritoriul Bârgăului, Mureş, Şieului şi din Valea Rodnei au protestat vehement împotriva acestei hotărâri venită de la Cancelaria Aulică. Guvernatorul Transilvaniei, magistrul Bistriţei şi Direcţia financiară provincială. Protestul a subliniat actele atestate juridic şi chiar cele emise de monarh.
Înfrângerea Austriei în 1859 a dus la intensificarea mişcărilor naţionale, ceea ce a determinat Viena să înlocuiască regimul absolutist cu unul liberal.
Încurajaţi de aceste măsuri, având în vedere că la Viena s-a dezbătut problema unei noi organizări teritoriale, precum şi limbile folosite în imperiu, năsăudenii au hotărât trimiterea unei delegaţii, în frunte cu Vasile Naşcu, să rezolve diferendul dintre foştii grăniceri şi Erariul cameral. Un stimulent a fost şi emiterea de către Senatul imperial, în octombrie 1860, a unei Diplome imperiale, care statua trecerea la un nou sistem constituţional de guvernare, reinstaurarea autonomiei ţărilor şi provinciilor între care şi Marele Principat al Transilvaniei. În acelaşi an, soseşte la Năsăud mitropolitul Andrei Şuluţiu, care solicita să se trimită doi bărbaţi din fostul regiment, care să susţină drepturile egalităţii politice, religioase, cu celelalte naţionalităţi, limba română să fie decretată ca limbă oficială de stat, alături de germană şi maghiară, la toate nivelurile să fie numiţi şi funcţionari români. De asemenea, se solicita o nouă lege electorală. Solicita să se trimită la Viena o delegaţie, în frunte cu Vasile Naşcu şi Ioachim Mureşan, cu o suplică adresată împăratului. În aceasta se aminteşte iar împăratului că foştii grăniceri sunt oameni liberi, care dispun de propriile păduri, terenuri arabile, de păşuni, dar şi de dreptul privind cârciumăritul, morăritul, comerţul, pescuitul şi vânatul.
De asemenea, cer ca fondurile de provente şi montură să fie scutite de sechestrul Erarial pentru că sunt formate din veniturile comunale.
Totuşi, în afara fondului de montură, care poate fi folosit în favoarea comunelor, munţii de pe Valea Rodnei şi podurile Bârgăului nu pot rămâne în stăpânirea comunelor pentru că aceştia au fost iobăgeşti.
În 1861, la Sibiu, are loc o Conferinţă Naţională patronată de ierarhii Şuluţiu şi Şaguna, unde a fost prezent şi vicarul Grigore Moisil.
Aici s-a exprimat dorinţa ca ţinutul grăniceresc să fie organizat într-un district de sine stătător. Conferinţa a sintetizat toate dezbaterile în două memorii către Curtea Vieneză.
În aprilie 1861, Vasile Naşcu a fost primit personal de împărat. În mare au fost rezolvate toate problemele proprietarilor grănicereşti. Căpitan al ţinuturilor grănicereşti a fost numit Alexandru Bohăţel. În august acelaşi an, împăratul a emis încă o rezoluţie în 15 puncte, prin care s-a definitivat rezolvarea proprietăţilor.
În ianuarie 1863, Vasile Naşcu şi Ioachim Mureşan, deputat în Dieta Transilvaniei, au fost din nou primiţi de împărat cu problema unor terenuri comunale aflate în litigiu cu saşii.
În petiţia către Majestatea Sa Apostolică Francisc Iosif I, împăratul Austriei, rege al Ungariei, prezentată în audienţa din 5 octombrie 1865, Vasile Naşcu, ajutat şi de deputatul Ioachim Mureşan, au conceput un protest pentru Viena împotriva familiei Kemeny, care a redeschis un proces revendicând 9 munţi în defavoarea comunelor foste grănicereşti. În această situaţie, membrii Comitetului Administrativ al Fondurilor Grănicereşti au alcătuit o nouă delegaţie în frunte cu acelaşi neobosit Vasile Naşcu pentru rezolvarea problemei munţilor aflaţi cu acte judecătoreşti în stăpânirea şi administrarea foştilor grăniceri. Până la urmă, printr-o scrisoare a guvernului regesc din iunie 1866 s-a comunicat conducerii Districtului Năsăud că munţii şi pădurile preluate de Erariul imperial şi familia Kemeny vor fi retrocedate comunelor foste militarizate în termen de o lună. Termenul însă nu a fost respectat şi drepturile grănicerilor au continuat să fie încălcate.
În iunie 1867, la Pesta a fost încoronat Francisc I ca rege al Ungariei, astfel s-a consfinţit organizarea imperiului în 2 state, cu guverne şi parlamente proprii, în comun fiind conduse: finanţele, armate şi politica externă. În 30 iunie 1871, s-a întocmit un contract care, din cauza unui refuz al Ministerului de finanţa s-a continuat până în martie 1872, prin care Erariul regesc maghiar cedează în mod irevocabil toate bunurile şi proprietăţile foştilor grăniceri. Dar bucuria a fost de scurtă durată, până în momentul când postul de comite suprem al Ardealului a revenit, în 1883, baronului Banffy Dezideriu. Acesta a luat o serie de hotărâri antiromâneşti, a scos din funcţii pe toţi funcţionarii români, nutrind o ură nedisimulată mai ales faţă de foştii grăniceri, pe care împreună cu Kemeny voia să-i stârpească şi să facă din fostul ţinut pur românesc o zonă maghiară. În atingerea acestui scop a sprijinit familia Kemeny să-şi câştige răscumpărarea munţilor, terenurile arabile şi podurile, a trecut la un amplu program de reţele şcolare, şcolile româneşti au devenit fundaţionale, scoase de sub Episcopia din Gherla, a impus limba germană şi maghiară în şcolile româneşti triviale şi normale, a introdus obligatoriu limba maghiară ca limbă oficială în stat, a impus ca sumele de pe păduri şi păşunat să fie vărsate în casieria comitatului.
În aceste condiţii, Comitetul Administrativ al fondurilor grănicereşti au hotărât ca, în cazul unui refuz al pestei, să trimită o nouă petiţie la împărăţie, în care să se plângă de abuzurile lui Banffy, mai ales în privinţa reorganizării şcolilor în fostul ţinut militarizat – Năsăud.
În petiţie au mai fost invocate drepturile grănicerilor de proprietate asupra pădurilor şi munţilor, precum şi asupra altor bunuri grănicereşti.
Abuzurile comitului au mers până la interzicerea Comitetului fondurilor grănicereşti forurilor ierarhic superioare, ba chiar şi la interzicerea activităţii comitetului. Dar năsăudenii, după un război de lungă durată, au scăpat de comitele Banffy, prin faptul că acesta a fost ales preşedinte al Parlamentului de la Pesta. Prin această schimbare, grănicerii au obţinut, în 1872, un contract cu autorităţile maghiare, în 5 paragrafe în care li se recunoşteau în parte toate drepturile din perioada militarizării şi în 1890 au obţinut o pace judecătorească prin care familia Kemeny şi-a retras reclamaţia, iar bunurile revendicate le-a cedat în schimbul unei despăgubiri.
Într-un capitol – „Oamenii locului”, care susţine ca generic, dar şi structural, partea a II-a a volumului, se anunţa prezenţa în cuprinsul cărţii a 60 de documente preluate din Arhivele Naţionale ale judeţului Bistriţa-Năsăud. Acestea reprezintă „petiţii, adrese, note, memorii”, iar „în completare se adaugă protocoalele de şedinţă a organelor de conducere, corespondenţa dintre fruntaşii foştilor grăniceri”. E un capitol mai mult emoţional, dar care prin valoarea lor documentară acoperă o perioadă de jumătate de secol (1852-1903) din istoria Transilvaniei şi implicit a României.
Într-o „notă asupra ediţiei” autorii aduc unele clarificări şi precizări privind stilul limbajul şi arhitectura lucrării.
Volumul cuprinde o impresionantă bibliografie, ceea ce-i conferă un indubitabil caracter ştiinţific în care documentul are rol de prin ordin, autorii evitând orice ingerinţă pasională sau în afara obiectivităţii. Lupta acerbă a foştilor grăniceri năsăudeni, cu autorităţile habsburgice şi maghiare pentru păstrarea moştenirii dobândite cu atâtea sacrificii pe câmpurile de bătaie, a fost evocată de numeroase şi prestigioase personalităţi, unele angajate direct în acţiunile revendicative, începând cu deschizătorul de drum Virgil Şotropa şi continuând cu alţi mari intelectuali, specialişti în studiul istoriei Transilvaniei moderne: Ioachim Mureşan, Vasile Naşcu, Florian Porcius, Victor Onişor, Iulian Marţian, Iuliu Moisil, Pamfil Grapini, ca şi urmaşii lor actuali în cercetare – dr. Mircea Gelu Buta, Lazăr Ureche, Ioan Bolovan, Dumitru Suciu, Ioan Pop, Adrian Onofreiu, Andreea Salvan ş.a.
„Volumul, după opinia autorilor, se doreşte o etapă în procesul de restituire a trecutului”, mesajul este acela ca „rigoarea informaţiilor din documente să se constituie în modele ale cercetătorilor pe care le aşteaptă trecutul atât de bogat şi bine conservat documentar al spaţiului existenţial al grăniţeriei”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5