Pe urmele unui poet călător

Corneliu Florea

Citind poeziile de călător ale lui Ioan din Satul Păgânilor apărute la Editura Charmides, mi-a revenit în minte că noi cu toții suntem niște călători. Anual, în mod egal și gratuit, toată omenirea călătorește în jurul soarelui cu o sută de mii de kilometri pe oră, parcurgând aproape cinci sute de milioane de kilometri astrali într-un an! În rest fiecare cu călătoriile lui terestre, reale sau imaginare, ce îl vor marca în fel și chip.
Ne oprim la rădăcinile ancestrale ale poetului Ioan Cioba din Satul Păgânilor, cum îi zic românii unui vechi sat săsesc, Heidendorf, ce s-a format, probabil, din sașii păgâni ce nu erau primiți în așezarea fortificată oppidum Nosa, mai apoi numită Nosen-Bistritz, cu ziduri și turnuri de apărare împotriva păgânilor călători prin Euro-Asia. Nici românii creștini, care îi spuneau Bistrița așezării săsești fortificate, nu erau primiți în cetatea cu ziduri de piatră înalte, să apere, printre altele, și prima farmacie din Transilvania, naturalistă sută la sută! În Satul Păgânilor, sau păgân, erau acceptați numai românii creștini ce foloseau aceleași leacuri naturaliste de mult de tot, pentru că, după cum se mai aude, regii unguri i-au adus pe sași în Transilvania după plante medicinale și să fure de la olahi vechea lor rețetă a ceaiului de cozi de topor...
După ce omenirea a mai călătorit de vreo șape sute de ori în jurul soarelui, a venit și rândul lui Ioan Cioba din Satul Păgânilor să călătorească real, în lumea generației sale, din care cu inteligență și sensibilitate a ales numai binele și frumosul să îl prezinte poetic. Interesant și original este că din călătoriile sale pe mapamond a ales să prezinte numai și numai atrăgătorul plăcut, înveșmântându-l în comparații și metafore pe măsură, elegant. Autentic, inedit, captivant. A făcut-o pentru sine, din firea lui omenească, creștină, înțelegătoare și bună, dar atenție a făcut-o, cu bună știre, și pentru noi, cititorii și scriitorii păgâni de astăzi ce călătorim să observăm și să găsim păcatele lumii, să le etalăm în felul nostru păgân, dar nu necinstit. (Afirm, cu mâna pe istorie, sunt și păgâni cinstiți precum și creștini necinstiți.)
Sunt și eu călător ce mi-am consemnat o parte din călătorii, agățându-mă de toate relele și răii antisociali, fiind doar un critic social! Volumul de poezii frumoase al lui Ioan Cioba a fost un bun motiv să-l citesc cu interes, dar și să-l comentez liber, după firea mea. Nu-mi permit critică literară fiindcă nu mă pricep, dar pe unde a trecut poetul călător, impresionat de măreția frumosului, provocându-i emoții artistice și bucurii alese, am trecut și eu împiedicându-mă de ceea ce poetul s-a ferit să vadă, ocolind cu fină eleganță poetică tot ce era contradictoriu bucuriei, plăcutului, încântării.
Izvorul cristalin al cuvintelor de veghe ale frumosului pur încep în nopțile iubirii din Satul Păgânilor și sunt adevărate pricesne, împărtășanii, înaintea plecării în lumea largă, necunoscută, precum au făcut corăbierii trecutului ce au plecat spre India și au ajuns în America! Poetul Ioan Cioba a ajuns, la răsăritul soarelui, pe Sena și s-a simțit ca un șerpaș rătăcitor la început. Revine de mai multe ori la Paris și de fiecare dată îl așază în alte lumini strălucitoare, simțindu-i doar mărețiile ce îl fac să primească toate clipele ce pe câte o viață. Remarcabilă metaforă, fericirea îi fac mai luminoși și buni pe oameni, în timp ce criticii lumii, vai de ei, sunt niște nefericiți neliniști și marginalizați.
La Vatican, se simte patrician transilvan înmirat de tot ce vede și îl atinge fizic și psihic, mai cu seamă a ploii sixtine din tavanul pictat de Michelangelo, a genezei sale codificate. Bănuiesc că și pe dânsul l-a tulburat privindu-l pe Dumnezeu înfățișat într-o forță supremă în pictura în care creează soarele și luna, apoi, brusc Creatorul se întoarce cu fundul, gol-goluț, spre privitor și se îndepărtează, lăsându-l în derută cumplită! Oare ce a vrut Michelangelo să ne transmită cu această capodoperă verticală a Judecății de Apoi, Iisus înfățișat atotputernic cu brațul dreptății ridicat, parcă nu judecă, ci tună și fulgeră! Ploaia sixtină de sensuri biblice și ascunse ale lui Michelangelo dă de gândit privitorilor insistenți în descifrarea viitorului omenirii.
Din călătoriile sale înșirate poetic, când lapidar, când codificat, ajunge la Viena de unde scrie mamei să nu suspine fiindcă el e la polul iubirii, în Casa Domnească a Sfântului Ștefan. Ioan din Heidendorf este, și la Viena, creștin, creștin. După un timp, la Napoli, își împlinește dorința de-a dansa cu bucurie în portul dominat se Vezuviu. Aceleași bucurii le transmite din alt port, din Instanbul, iubitei printr-o solie bizantină fără cuvinte. Poetul e discret, în locul cuvintelor, solia e din sentimente. Când ajunge la Veneția intră într-un extaz frenetic având senzația că întreaga lagună e plină de fluturi. Minunat, același extaz cuprinde călătorii în fața mega-picturii Paradisul lui Tintoretto din Sala Marelui Consiliu a Palatului Dogilor, dominant în arta Renașterii, întrecând tot ce a dat lumii Serenisima Republică Venețiană într-o mie de ani.
Trece prin Salzburg, pe Getraidegasse, să simtă mai aproape alt mare geniu al omenirii, ce a redat frumosul și armonia în note muzicale cu rezonanțe divine. Sar peste toate călătoriile poetice ale lui Ioan Cioba din Marea Britanie, în care poetul s-a plimbat ca un adevărat gentelman cu umbrelă... și din motive meteorologice. Îl urmăresc la Florența, capitala tezaurului artistic și cultural al Renașterii, prima și neegalata metopolă a culturii europene datorită lui Dante Alighieri, Savonarola, Michelangelo, Galileo Galilei, Machiaveli, Rossini, pe care poetul nostru hipersensibil la frumos o străbate cu admirație pioasă, copleșit de hipercultură florentină ce poate șoca după cum reiese din Sindromul Stendhal descris de specialiști. Avid fiind de frumosul culturii italiene, se duce la Pisa și apoi la Milano, pentru Leonardo Da Vinci, pentru Scala și dantelatul dom milanez în care, până deunăzi, se afla impunătoarea statuie a lui Cristofor, sfântul protector al călătorilor buni, cum e și Ioan din Satul Păgânilor. Mai departe, sfântul protector Cristofor îl însoțește în orașul iubirii, la Verona și apoi la Waterloo, pe câmpia morții unde într-o singură zi, 18 iunie 1815, au rămas patruzeci de mii de luptători și zece mii de cai, jertfă pentru finalul lui Napoleon. Aici, pe umanistul nostru poet îl ninge ca-ntr-un sântirim transilvan.
M-am luat după poetul nostru călător și la Bruxelles, capitală ce a atins apogeul frumosului cultural și al abundenței economice când a ridicat întregul ansamblu medieval în stil baroc din Piața Grand Palace, impresionant pentru toți călătorii. Acum, capitala Belgiei a ajuns cantina Uniunii Europene în care se servește, zi de zi, doar ciorbă de varză de Bruxelles, plină-plinuță de euri toxice, dezinformări, manipulări. (Asta-i părerea mea personală, rog pe Ioan Cioba, să mă scuze, că am profitat de ocazie să o repet și aici). Sărut barabanțian și poetul se duce la Amsterdam, la cei din Rondul de noapte a lui Rembrandt, probabil să-i trezească, să vadă și să vegheze, să-i poarte de grijă bătrânei și senile Europe, de la care Zeus și-a luat de mult adio.
Urmărindu-i cu sârg călătoriile descrise în sensibilitatea luminii sale poetice și comparând cu ceea ce am scris eu prin aceleeași călătorii, făcute în alți timpi, realizez diferențele în a vedea și consemna lumea frumos, poetic sau critic, polemic, corect cum fac și eu. Sincer, Ioan din Satul păgânilor este un creștin liniștit, senin și fericit să transmită semenilor săi numai binele și frumosul, în timp ce noi, criticii sociali, suntem la polul opus, nimic mai mult decât niște gunoieri îndărătnici, vidanjori mizeri, nefericiți. Dau un exemplu: atât poetul cât și eu am fost la Anvers, în Belgia. Poetul a scris cu sensibilitate și afecțiune despre orașul lui Rubens. Așa e, așa l-am văzut, dar, nu m-am abținut să nu scriu că la Anvers, Traian Băsescu numit șeful Agenției Navrom de către Securitate, a cărui informator era, și-a început cariera de escroc internațional fraudând flota statului român, ca ulterior, după uciderea lui Ceașescu de către tovarășii lui de drum, escrocul a parvenit și a vândut toată flota României...

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]