Particularităţi psihologice şi sociale ale copiilor cu tulburări de limbaj, ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinăta

Părinţii se confruntă în prezent cu o multitudine de probleme legate de educaţia copiilor pe care deseori nu ştiu cum să le gestioneze pentru o rezolvare cât mai eficientă şi cu efecte pozitive pe termen lung, fiind supuşi unei noi abordări asupra vieţii, care presupune un alt tip de cultură a educaţiei în familie. Aceştia sunt implicaţi profund în activitatea profesională, motivată de satisfacerea nevoilor economice specifice familiei,muncind adesea în străinătate(acolo unde munca este mai bine apreciată şi recompensată),lăsând copilul de cele mai multe ori în grija bunicilor,ori altor rude,acest fapt generând incoerenţă la nivelul sistemului de valori pe care familia îl poate transmite, o stare de nesiguranţă a copilului şi implicit o stare de nemulţumire de sine a părintelui.

Toate studiile îndreptate spre cercetarea acestei probleme,relevă o realitate îngrijorătoare: deteriorarea stării psihice a copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate , cu efecte asupra situaţiei lor şcolare( care este slabă în general, mulţi fiind corigenţi),creşterea ratei abandonului şcolar. Având o personalitate necristalizată, aceşti copii se află într-o situaţie de criză, resimţită de cele mai multe ori ca pe un abandon,în special la copii cu vârstele mici,care le afectează uneori în mod dramatic şi ireversibil mai multe paliere ale personalităţii şi dezvoltării. De aceea, o separare a mamei de copil, cel puţin în primii ani de viaţă, este de preferat să fie evitată, datorită traumelor adânci,care pot dezvolta efecte neaşteptate mai târziu .

Astfel apar întârzieri în dezvoltarea abilităţilor sociale,în planul socializării,copilul formându-şi stilul relaţional în funcţie de modelele stabile observate şi experimentate în cadrul familiei. În situaţia acestor copii nu se mai realizează socializarea după modelele clasice ci după unele modele formale,ceea ce conduce la apariţia unor mecanisme de apărare de tip evitant, sau chiar al unor forme de agresivitate relaţională care afectează modul în care copilul comunică şi se raportează la sine şi la ceilalţi semeni.

De asemenea apar întârzieri în dezvoltarea fizică şi emoţională,lipsa afectivităţii materne, sentimentele de nonvaloare , insecuritatea generată de absenţa familiei unite, provocând dezechilibre emoţionale şi subdezvoltare în plan fizic. Trăind un puternic sentiment de culpabilitate copiii vor încerca să-şi explice motivul pentru care nu trăiesc alături de părinţi, se vor simţi incompleţi şi nedemni de a fi iubiţi şi apreciaţi, formându-şi o imagine de sine şi o stimă de sine extrem de scăzute.

O mare parte dintre aceşti copii prezintă tulburări de limbaj care pot constitui un factor stresant, atunci când subiectul nu găseşte înţelegerea necesară faţă de dificultatea sa în vorbire sau când aceasta trenează,neconturându-se perspective de corectare. Sunt situaţii în care copilul trăieşte pe acest fond emoţii negative,şocante,stări dureroase prin amplitudinea şi gravitatea lor, manifestând nesiguranţă atât în vorbire cât şi în celelalte activităţi; alături de stări de anxietate surmenaj fizic şi intelectual, care vor influenţa desigur performanţele şcolare .

Însuşirea corectă a limbajului presupune ca întreg aparatul vorbirii să aibă o dezvoltare normală, iar mediul de dezvoltare al copilului să fie armonios,permiţând educaţia precoce a limbajului ,implicarea părinţilor în stimularea vorbirii sale, preocuparea constantă a acestora în vederea achiziţionării corecte a limbajului,în funcţie de particularităţile individuale ale copilului, de ritmul propriu ,de ansamblul potenţialităţilor sale. Pentru ca achiziţia limbajului să fie optimă, este important să se vorbească copilului în mod corect încă de la vârste mici, să fie stimulat prin dialoguri şi lectură, să fie înlăturate şi evitate stările de suprasolicitare a vorbirii ,să se evite expunerea acestuia la situaţii conflictuale,anxiogene, stresante .

La copiii cu tulburări de limbaj sau întârzieri în dezvoltarea limbajului se constată tulburări ale echilibrului personalităţii şi devianţe comportamentale. Adesea acest tip de tulburări sunt însoţite de tulburări ale motricităţii generale,sau alte tulburări la nivelul limbajului(scris,citit). Aceste efecte negative sunt accentuate de inabilităţile din cadrul tulburărilor de socializare,insuficienta adaptare la condiţiile de grup , manifestându-se prin refuzul de a vorbi(mutism electiv), inhibiţie în participarea la activităţile de grup, culminând cu atitudini agresive,perturbatoare îndreptate atât asupra propriei persoane cât şi asupra celor din jur.

Am observat adeseori manifestări de negare vehementă a legăturilor maternale ,de către copiii,a căror mame lipseau de mai mulţi ani,fapt cu atât mai dureros cu cât aceşti copii au vârste fragede(perioada preşcolară),iar lipsa mamei este o piatră de grea încercare în drumul lor. Dacă în perioada preşcolară, copiii dau puţină importanţă tulburărilor de vorbire pe care le au, manifestând rezistenţă doar cei cu tulburări grave, la şcolari, şi îndeosebi la vârsta pubertăţii şi adolescenţei, existenţa acestora induce trăirea unor veritabile drame,tendinţe accentuate de izolare faţă de grup, reversibilitate afectivă ,solitudine,stări depresive şi anxioase cu implicaţii asupra stării de sănătate,scăderea imunităţii organismului.

Terapia logopedică îşi dovedeşte utilitatea şi eficienţa într-un cadru terapeutic de cooperare ,în care un rol important le revine părinţilor implicaţi în procesul de corectare a limbajului propriului copil,continuând acasă în mod responsabil şi susţinut, ceea ce s-a lucrat în cabinet,participând în mod regulat la întâlniri cu profesorul logoped,pentru a se face analiza modului în care s-a lucrat cu copilul şi înţelegerea sarcinilor viitoare. De aceea este extrem de importantă construirea relaţiei terapeutice, care trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă, şcoala şi familia comunicând permanent în interesul integrării eficiente a copilului cu cerinţe educative speciale. Unele cazuri necesită includerea părinţilor în programele de consiliere, în vederea conştientizării rolului pe care îl au în cadrul terapiei logopedice a copiilor lor.

Un alt factor de succes al terapiei logopedice îl constituie intervenţia timpurie asupra copiilor cu tulburări de limbaj ; cu cât terapia este începută la o vârsta mai fragedă, cu atât şansele de recuperare sunt mai mari.

În multe dintre cazurile aflate în terapie logopedică, întoarcerea părinţilor acasă a însemnat de fapt ,,întoarcerea”copilului spre normalitate,recuperarea şi integrarea acestora fiind mult mai uşoară,remarcându-se schimbări miraculoase în evoluţia sa pe toate planurile Aceşti copii m-au uimit întotdeauna prin strălucirea ochilor într-o duioasă unduire a iubirii,simţită prin toate atingerile,prin disponibilitatea spre noutate şi muncă în general ,prin vivacitate şi bucurie.O bucurie trăită şi simţită în fiecare zi cu aceeaşi intensitate.O celebrare a întoarcerii la matcă,spre întreg ,a regăsirii familiei.

Prof.logoped, Liana-Ioana Şut

GRUP ŞCOLAR ,,Radu Petrescu”Prundu-Bârgăului

USR-PLUS

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]