Părintele scriitor Eginald Schlattner, la 79 de ani, îi apropie pe deţinuţi de Dumnezeu

Scriitorul Eginald Schlattner s-a născut la data de 13 septembrie 1933 în Arad. Nu a învățat limba română în casa părintească, abia în clasa I descifrând tainele ei la şcoală în cele două ore de română. A copilărit și și-a petrecut tinerețea în Făgăraș, pe atunci reședința județului Făgăraș, printre etnii diferite: români, maghiari, germani, evrei, armeni și țigani. A studiat la școlile de limbă germană din Sibiu, Făgăraș și Brașov. După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, toți etnicii germani din Regatul României sunt declarați colaboratori ai lui Hitler. Tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Rusia, la muncă silnică. În primăvara anului 1945, sașii și șvabii (populații de etnie germană) sunt expropriați. Nici familia lui Schlattner nu e cruțată de necazuri, fiind azvârliți în stradă într-o noapte de noiembrie 1948. În perioada 1952-1957, a studiat hidraulica. În anul 1957, înainte de a-și susține examenul de stat, a fost arestat din motive politice. A fost deținut sub stare de anchetă timp de 20 de luni, iar în această perioadă a fost torturat fizic și psihic. Este condamnat în noiembrie 1959 pentru "tăinuirea delictului de înaltă trădare" la doi ani închisoare corecțională cu interdicție civilă și confiscarea averii în întregime, pedeapsă care a fost compensată cu perioada de arest preventiv. Fratele său mai tânăr, Kurt Felix Schlattner, fusese deja arestat pentru nedenunț. După ieșirea din închisoare, autoritățile comuniste i-au oferit lui Eginald Schlattner oportunitatea de a pleca în Germania. „Toți foștii deținuți politici au primit imediat pașaportul, pentru că regimul de atunci era mulțumit să scape de ei. Atunci, mie o voce interioară – n-am știut că era vocea lui Dumnezeu – mi-a spus: Nu pleca!“, declara el mai târziu. S-a căsătorit cu Susana Dorothea Ohnweiler, o sibiancă în vârstă de 18 ani, iar în anul 1967 s-a născut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner (care trăiește acum la München). În anul 1969 i s-a îngăduit în cele din urmă să-și susțină examenul de stat în domeniul hidrologiei, la peste un deceniu după colegii lui, devenind astfel inginer. A lucrat apoi ca inginer hidrolog doar până în 1973, fiind pe rând șef de șantier, inginer coordonator la Investiții și inginer hidrolog la uzină. În același an, deși fusese reintegrat în societate și avea o situație materială bună, Eginald Schlattner a reluat studiile teologice. După absolvirea acestora, din anul 1978, a fost până la pensionare pastor luteran în satul Roșia din județul Sibiu. Credincioșii parohiei sale s-au împuținat an de an, emigrând în Germania, însă pastorul Schlattner a rămas la Roșia. De asemenea, a lucrat ca pastor în Penitenciarul Gherla (din 1992).
Chiar și după pensionare a continuat să lucreze ca pastor în penitenciar și la Roșia, unde între timp nu mai există comunitatea săsească. Din 1991 este și preot misionar pentru penitenciarele din toată țara, având grijă nu numai de enoriașii evanghelici sași, ci și de femeile deținute și de cetățeni din Germania închiși în România. În ianuarie 2002 Eginald Schlattner a fost numit „Ambasador cultural al României“.
Eginald Schlattner a început să scrie în anul 1990, după ce tăcuse vreme de patruzeci de ani. El își descoperise vocația literară povestind puținilor săi enoriași despre tradiția sărbătorilor în comunitatea săsească din Făgărașul interbelic, “povestit” și în scrisorile către familia sa din Germania. Eginald Schlattner a publicat trei cărți în limba germană, care au caracter autobiografic și tratează viața populației germane din Transilvania, și în parte din Banat, între anii 1943-1960. Debutează ca scriitor în anul 1998 cu primul său roman "Der geköpfte Hahn" (Cocoșul decapitat), publicat în Austria, la Editura Paul Zsolnay din Viena, și distribuit în întregul spațiu germanofon. Cartea a avut un succes considerabil, fiind reeditată de mai multe ori și tradusă în opt limbi, iar ulterior a fost adaptată pentru cinematografie. Filmul Cocoșul decapitat a apărut pe marile ecrane în anul 2007, în cadrul manifestărilor organizate în orașul Sibiu, Capitala culturală europeană a anului 2007. Filmările s-au făcut la Sibiu, sub conducerea regizorului Radu Gabrea, filmul fiind o coproducție româno-germano-austriaco-ungară, cu finanțare din partea Centrului Național al Cinematografiei și a Societății Române de Televiziune, iar din străinătate de la Fondul EURIMAGES al Consiliului Europei.
Acțiunea romanului se petrece într-o singură zi, 23 august 1944, la Făgăraș, în casa povestitorului (care avea pe atunci 15 ani), care dă o petrecere de terminare a gimnaziului, pentru colegii lui, fete și băieți de etnii diferite. În perioada în care își așteaptă musafirii, băiatul se lasă în voia gândurilor și amintirilor despre membrii familiei sale, despre vecini și cunoștințe, evocând tradițiile comunității, dar și întâmplări din anii războiului aflat pe sfârșite, când printre cei apropiați se află atât pro-naziști, cât și oameni care își demonstrau solidaritatea cu victimele fanatismului rasist. În al doilea roman al său, "Rote Handschuhe" ("Mănușile roșii") (2000), Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, intentat unor scriitori transilvăneni la sfârșitul aniilor '50. După publicarea romanului a existat un puternic ecou critic în mai multe publicații din Germania și rolul lui Schlattner a fost discutat într-un mod foarte controversat. Cartea "Mănușile roșii" reprezintă un comentariu plin de profunzime, și poate de aceea atât de controversat, al ororilor ultimului veac, comentariu sumbru, luminat totuși pe alocuri de cerul senin al unei vesele povești de dragoste și nuanțat de o grotescă morală și de un ton pe cât de umoristic, pe atât de nostalgic și de pios. În a treia carte a sa, "Das Klavier im Nebel" (Pianul din ceață), Schlattner ne povestește viața lui Clemens, fiul unui fabricant de cartoane sas din Sighișoara (Schäßburg), care a pierdut totul după al doilea război mondial, când familia sa a fost declarată burgheză și fabrica a fost naționalizată. Tatăl zace în închisoare, mama este dispărută, iar tânărul Clemens lucrează într-o fabrică de porțelan și urmează școala la seral. Când o întâlnește pe românca Rodica, dragostea înlătură toate barierele. Preotul Schlattner din Roșia a devenit celebru, dar continuă să locuiască în casa parohială veche, înconjurată de grădini și de parcul bisericii. Întrebat dacă nu se gândește să emigreze și el în Germania, a răspuns mândru și răspicat că, orice i-ar mai rezerva viața, "von hier rücke ich mich nicht" ("de aici nu mă clintesc").
La Bistriţa preotul este un apropiat al vieţii culturale: “confratele meu, Ioan Pintea, cel care m-a invitat aici la un cenaclu. La căpătâiul patului meu, la Casa Parohială din roşia, este cartea “Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt. Faptul că romanul a supravieţuit după ce securitatea a pus ochii pe el, se datorează curajului lui Ioan Pintea, care încă din regimul comunist a ţinut aproape de Steinhardt, având curajul de a-I apăra manuscrisele. Părintele Pintea este un bun scriitor atât în arealul liric, cât şi prin jurnal şi memorialistică. Apoi sunt apropiat de obştea Mănăstirii Sfantul Spiridon, unde îmi petrec concediile, Miaca Epifania, maica Marta, călugăriţele de aici au făcut minuni prin ridicarea unui adevărat complex monahal”.
Prezent la Penitenciarul Bistriţa Eginald Schlattner le-a vorbit deţinuţilor despre puterea credinţei, despre iertare. “ Ca să poată înţelege mai bine misiunea mea le-am dat exemplul de la Aiud, unde o femeie ce şi-a ucis soţul, însă a cerut iertarea, iar eu i-am dat binecuvântare, iar atunci a căzut şi gardianca în genunchi, spunând că şi ea este la fel de păcătoasă. Am vorbit despre faptul că dacă Iuda ar fi fost iertat pentru păcatul lui, atunci când s-a căit şi a adus arginţii înapoi, alta ar fi fost soarta lui. Noi trebuie să iertăm. Eu nu mă duc în penitenciar să le dau celor care au greşit cu biblia în cap, ci să găsec o cale de iertare”, declară părintele Schlattner.