Pădurea, viaţă şi mit

Pentru arbore fiecare mişcare de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui înseamnă un inel în jurul măduvei sale. De la naştere şi până la sfârşit, individul vegetal parcurge mai multe etape, puiet sau lăstar, adult şi bătrân. Drumul lui, spre deosebire de al omului, este orientat spre lumină pe care o foloseşte în mod simbiotic şi o păstrează pe toată durata existenţei lui şi a lemnului care rezultă după. Arborele moare supunându-se procesului invers de transformare în materia şi energia din care a fost creat. Ariile naturale protejate sunt locuri în care se încearcă o conservare a timpului prin pădure. Răşinoasele de astăzi au o structură anatomică simplă şi rezistă aşa de mii şi mii de ani.
Asociaţiile vegetale au ajuns la un sistem de viaţă aflat într-o perfecţionare superioară celui uman, această stare fiind dată de posibilitatea rădăcinilor de a culege informaţii multiple pe care le statornicesc în spaţiul respectiv. Plantele prin rădăcinile lor fac asociaţii simbiotice multiple, acestea fiind forme de convieţuire foarte greu de realizat în plan fizic de societatea umană, reciprocitatea se aplică rar şi greu se înţelege.
Nu cred în teoriile pur evoluţioniste, adică aceste forme de viaţă cu organizarea lor internă sunt rezultatul unei evoluţii îndelungate pe baza întâmplării. Eu văd geneza creaţiei, iar perfecţiunea este posibilă şi necesară prin comunicare, la nivelul spiritului global. Există desigur adaptarea indivizilor la mediu, însă aceste adaptări se fac fără modificări interne ale organismelor şi ale organelor. Sunt, de asemenea, multe specii primare care au dispărut prin modificările climatice, prin imposibilitatea de adaptare la noile climate, prin încrucişările dirijate între indivizii aceluiaşi sistem, apărând specii noi de arbori, însă toate acestea nu înseamnă evoluţie, pentru că acestor indivizi nu li se modifică codul genetic primar, iar structura internă, cu excepţia unor modificări, rămâne aceeaşi. Ecotipurile, sau speciile noi, dobândesc doar anumite însuşiri noi, rezistenţă superioară contra bolilor şi dăunătorilor, însă în cazul acesta avem un evoluţionism dirijat şi nu întâmplător.
Modul de organizare al plantelor la nivel de ecosistem şi aici ne referim şi la fructificaţie şi regenerare, nu este la voia întâmplării ci în baza unor legi scrise în codurile genetice ale plantelor. Plantele trăiesc intens sentimentul dragostei, ele se înmulţesc generativ după aceleaşi principii şi reguli specifice lumii noastre, omeneşti, dar şi lumii animale, însă, spre deosebire de noi, plantele nu fac niciodată sex.
Vegetalul ocupă un loc important în universul poetic eminescian, legătura regnului acesta cu apa, pământul şi cerul, iar în interiorul regnului, pădurea este de multe ori o lume care cuprinde toate elementele cosmosului oglindit în apele din adâncuri, în lacuri rotunde corelate cu luna, soarele, stelele din care sorb veşnicie, lumină şi putere, ca de altfel mitologia mistrului, unde pdurea deţine prin excelenţă virtuţile locului magic vizitat de sihaştrii. Pădurea este însufleţită şi se comportă uman, la alt nivel de putere, ca o entitate superioară.
Eminescu privind pădurea, nu o personifică neapărat, sau nu foloseşte o alegorie medievală, cum se vede în „Povestea codrului”, de exemplu, aici vedem un proces mai adânc, ni se dezvăluie o imagine a unei relaţii ciudate într-o entitate naturală şi un destin uman pe care a încercat să-l ocrotească. Relaţia aceasta o observăm în copilăria poetului valorificată estetic într-un fragment postum, „Fiind băiet, păduri cutreieram”. Totul exprimă arhaicul, forţa şi dăinuirea codrului care păstrează miticul permanenţelor şi la care cel care a plecat pierde accesul în el. O mică cale rămâne, aceea a reintegrării printr-o ultimă regresie, în „Mai am un singur dor.”
Progresiv se coagulează un mit al codrului ca mit naţional, legat de un subconştient colectiv al unei etici arhaice, iar în concepţia marelui poet, de codru se leagă un destin mai înalt decât cel individual, o aureolă magică care-l încarcă cu o autoştiinţă care lipseşte omului şi depăşeşte graniţele istoriei printr-o viziune tainică a ţelurilor misiunii unui popor într-un anumit spaţiu. Codrul rămâne neschimbat de la începuturi şi reprezintă prezenţa şi martorul măreţiilor încremenite din timpuri mitice.