Octavian Goga: Rostul scriitorilor

Astăzi, când venim la dumneavoastră în numele Societăţii Scriitorilor Români, câţiva muncitori ai condeiului, dornici să privim mai de aproape un colţ de pământ şi să lăsăm în el ceva din noi înşine, astăzi mi se pare mai legitim ca oricând un zbucium de conştiinţă care ne urmăreşte necontenit: ce rost îndeplinim noi oare în mijlocul frământării anonime din ţara nouă, înviorată de la un capăt la altul de atâtea energii dezlănţuite? Înainte de a vă deschide deci cărţile noastre, îngăduiţi-ne să ne deschidem sufletul pentru o autojustificare, să vă dezvăluim în treacăt câteva întrebări intime de atelier vorbindu-vă cu acel prisos de sinceritate moştenit în secta noastră deodată cu dragostea de artă. Problema pe care ne-o punem des, fie în elanul creaţiunii, fie în orele crude de îndoială, şi de care vrem să ne apropiem acum cu gând de spovedanie şi cu dorinţa de a fi înţeleşi, e însuşi dreptul nostru la viaţă. Ce este scriitorul în societatea românească? În fierberea actuală, cărei misiuni răspunde el? Ce trebuie să însemne scrisul lui în această epocă de răsturnare şi de prefacere a valorilor?
Aici, în Ardeal, trecutul poate arăta ce-a fost şi ne poate da multe sugestiuni pe seama prezentului.
Aş vrea să vă evoc zilele de odinioară, ca să pot lumina o clipă măcar povestea de ieri. Nu e tocmai mult de atunci, vă aduceţi aminte cu toţii, amintirile se rotesc încă deasupra capetelor tuturora şi se mai abat ca nişte păsări de noapte pe la fereastra noastră. Închideţi ochii şi reconstruiţi tabloul robiei care s-a dus. O ţară întreagă se zbătea după o apăsare de veacuri; era o încătuşare politică şi era o temniţă intelectuală. Viaţa unui popor se scurgea monotonă şi pasivă, fără zbucniri de torţe, pe un câmp întins o jale călătoare. Gândiţi-vă cum toată clocotirea care strigă astăzi pe uliţi, cum tot neastâmpărul viguros, care e acum în căutarea unei alvii, se dospea atunci într-o surdă prăvălie subterană. N-avea nici ţintă lămurită, n-avea nici reazim pentru ziua de mâine. Din toate părţile se ridicau strigăte cari ne opreau în drum şi ne despoiau la orice cotitură, Tentaculele multiple ale statului erau pregătite cu un pervers meşteşug, ca să ne strângă de gât. Printre jandarmi, conductori de tren, judecători şi profesori, prin sate, prin gări, pe la şcoli şi pe la tribunale, se strecura Ardealul nostru hărţuit, împins, batjocorit, cu un imens val de tăcere peste creştetul lui.
Ei bine, ce mister ne mai ţinea pe noi în picioare, dincolo de sănătoasa sevă populară, care era toiagul nostru de sprijin, azilul fermecat de toate zilele? Redeşteptaţi-vă în memorie întreaga tragedie culturală care s-a jucat aci, peregrinajul nostru de la ţară prin coridorul întunecat al pedagogiei ungureşti, din ceasul când porneam la carte într-o căruţă ţărănească şi până în ziua când sub cupola Universităţii de la Budapesta ne întorceam acasă ca după o boală lungă. Ce titlul de existenţă intelectuală revendicam noi în această goană chinuită? Prin ce lozincă ne puteam salva un drept la civilizaţie? Prin ce minune mai păstram o punte de trecere spre mulţimea analfabetă rămasă acolo, la plug, ca o troiţă primitivă de lemn pe un câmp bătut de ploaie? Cum de am mai crezut într-o astfel de troiţă, cum de nu ne-au sfărâmat-o idolii de bronz ai Capitalei de pe malul Dunării? De unde venea acest izvor de apă vie prelins pe furiş, în marea moartă prin care înotam noi?
Din literatura românească, domnilor!
Literatura aici n-a fost un joc capricios de lumini şi umbre cari se ţes ca să prindă un ritm fugar de o clipă, ea a fost atributul suprem al vieţii noastre în funcţiune de eternitate. Literatura pentru Ardealul robitr s-a substituit vieţii de stat ca să-i poată transmite posterităţii, literatura a fecundat un rezervoriu de energie naţională. Vă reamintiţi, desigur, toţi cari aţi trecut prin furcile caudine de ieri, ce era pentru noi poezia lui Eminescu, ori versurile lui Coşbuc! În camerele de studenţi, când ne bătea la tâmple sângele adolescenţii, când respiram otrava bine preparată a unei civilizaţii străine, strofele lor ni se înfigeau ca vârful de cuţite în nervi, cântau în toată fiinţa noastră în vremea disertaţiilor savante şi ne reintegrau în ideea de rasă cu o putere elementară. O pagină de Caragiale, o nuvelă de Delavrancea, erau bărci de salvare care ni se întindeau pe o corabie naufragiată. Din ele se desprindeau îndemnuri şi speranţe, din ele ne chemau făgăduinţi şi visuri, ca din nişte harfe atârnate de ziduri de închisori.
Scriitorul în această perioadă zbuciumată era cea mai puternică armă în afirmarea vieţii unui neam, istoria îi acordă o aureolă de apostolat.
Aşa fiind lucrurile, nu e nicio mirare că scriitorul la noi trebuie să-şi reclame încă rolul lui de publicist cu care să-şi alterneze îndeletnicirile de artă socotind că numai în acest chip va putea aşterne pe hârtie şi sentimentul real al neamului, dând o oglindă a frământării de azi şi îndrumarea lui normală la cea mai însemnată cotitură a istoriei româneşti. Să ne înţelegem. Aici nu ne gândim un moment măcar la o atitudine de intoleranţă, nu schiţăm niciun gest de xenofobie cu care ne învinuiesc oamenii interesaţi. Este vorba pur şi simplu de recunoaşterea unui principiu de normalitate, de aşezarea noastră în cadrele omeniei pe temeiul unor legi eterne şi imutabile.
Domnilor, iată spovedania noastră, concepţia programatică a tagmei, crezul care ne strânge într-un mănunchi şi ne povăţuieşte astăzi la o risipire de suflet prin oraşele Ardealului. Dincolo de această idee fundamentală, noi ne mişcăm liberi, păstrând fiecare un patrimoniu de gândire, fără nicio specială încercuire de şcoală sau bisericuţă literară. Ascultând un impuls tainic al firii, cu toţii am resimţit misterul creaţiunii, aruncând în balanţă şi însuşirile şi slăbiciunile proprii, primind în acelaşi timp cu smerenie orice curent de civilizaţie, orice formulă de gândire europeană. Ne uneşte însă o notă comună. Suntem toţi rodul aceluiaşi val de energie, planta care se desface din aceeaşi floră particulară cu care se completează universalitatea.
Citindu-vă din scrisul nostru, gândiţi-vă că am năzuit cu toţii să ne aţintim privile spre cer, dar având picioarele bine înfipte în pământul ţării, judecaţi-ne şi după ce am putut coborî de sus şi după ce am smuls din farmecul de jos, ca să plutească câteva clipe împrejurul nostru şi ritmul frumosului etern şi o adiere măcar din năzuinţele spre culme ale poporului românesc.