"Ochiul dracului" la vedere

Sunt convinsă că unii vor spune că am în sânge anticorpi de ateu, alţii că îmi lipseşte evlavia în faţa celor sfinte, sau că am, cu siguranţă, ceva păgân în mine, dar oricare ar fi reacţia cititorului, răzvrătită sau nu în faţa ... "răzvrătirii" mele, mi-o asum avant la lettre şi mă încumet a opina pe muchia de cuţit a unei cutume bisericeşti vizibil "prinsă", în unele locuri, de ... "emblema" preoţească.
Cine trece pragul bisericii pentru o tainică rugăciune, ori o spovedanie, în timpul alocat de preot serviciului divin, zăreşte, nu de puţine ori, în faţa Sfintei icoane a Maicii Domnului, sau a lui Isus, lângă paharul cu mir tămăduitor, o farfurie în care, la sfârşitul "întrevederii" preot-enoriaş, acesta din urmă lasă discret, drept răsplată, o bancnotă de 1 leu, 5, 10, sau chiar mai mult, după puterea buzunarului, aşa numitul "ochi al dracului" de care se pomeneşte adesea în predica încărcată de învăţăminte de la sfârşit de liturghie, cu îndemnul să nu-i cazi în ispită. Nedumirirea mea este dublă. O dată, mă întreb de ce această… rânduială, similară negoţului (un fel de... "dau iertare, dai parale"), într-un locaş sfânt? Şi apoi de ce farfuria este plasată într-un loc sacru ce invită la smerenie şi pocăinţă, la examinare autoreflexivă a propriei vieţi? Ţi se sugerează cumva, subtil, că dania este o mică jertfă adusă Celui de Sus pentru a-ţi facilita intrarea într-o dimensiune spirituală încărcată de har şi milostivire? De fapt, eşti invitat să înţelegi că nu preotului - cum ai fi tentat să crezi - îi faci dania, ci icoanei spre care, îngenuncheat, încerci sfios să-ţi ridici ochii spre îndurare şi iertare de păcat. Să aibă, oare, icoana, urgenţe băneşti pe care mintea şubredă a păcătosului nu le pricepe? O primenire a Raiului, o poartă nouă la intrare? Să fie darul cu pricina vreun semn biblic încărcat de te miri ce conotaţii? Sau este mai degrabă semn de slăbiciune omenească, o metodă a preotului de a-şi îmbunătăţi simbria prin exploatarea nevoilor noastre spirituale? E şi preotul om, are şi el, fără-ndoială, nevoi lumeşti, dar mie, creştin încercat de ispite, cu credinţa subțiată de îndoieli în clipele de prăbuşire, de mare ajutor mi-ar fi ca acele nevoi lumeşti ale părintelui să fie atât de discrete încât eu nici să nu bănuiesc că ele ar exista. La urma urmei, nu banii aceia, nesemnificativi, lăsaţi de bunăvoie-n talger, te irită, ci mai degrabă plasarea acestuia într-un loc nepotrivit, destrămându-ţi prin prezenţa-i starea de graţie - în care ai dori să pluteşti fie şi doar atât cât stai îngenuncheat în rugăciune - şi menţinându-te în felul acesta, volens nolens, în dimensiunea telurică din care tânjeşti să te desprinzi pentru a te înălţa, spiritual, spre un cer eliberator de poveri deşarte, măcar atât cât arde un muc de lumânare.
Nu intenţionez să neg, prin observaţia mea, finalitatea mesajului bisericesc, însă mă îndoiesc că zidirea prin cuvânt mai poate fi înfăptuită, temeinic, într-un spaţiu ce-şi pierde din sacralitate.