La noi

Obiceiuri de-a trânta

Cornel Cotuțiu

Inițial, gândisem, pentru ce urmează, titlul „Datini și bișniță”, dar, după o vorbă cu o săteancă de pe Someș, am optat pentru superba și întristătoarea expresie preluată de la ea: „Obiceiuri de-a trânta”.
Toți știm ce înseamnă „a trânti”, „trântă” și alte derivate, însă a pune ideea aceasta de tăvăleală pe seama unor datini strămoșești românești provoacă nu numai supărare, ci și stupefacție.
În consecință, vreau să zăbovim asupra cuvântului / a stării de „naș” și aceea de „a nănăși”.
Mai întâi, am ținut să revăd „Învățătura de credință creștină ortodoxă” – Catehism a cărui ediție o cunosc pe cea din 1993, apărută la Cluj-Napoca.
La întrebarea: Ce sunt nașii și care este rostul lor la Botez și care sunt datoriile lor față de fini? Răspunsul este cel care (încă!) se mai cunoaște:
„Nașii sunt persoanele în vârstă / ! – semnul de exclamație îmi aparține / care însoțesc pe prunc la Botez, răspunzând și făcând cuvenita mărturisire de credință în numele și în locul pruncului ce se botează. Ei sunt părinții sufletești ai pruncului, născându-l pentru viața cea nouă, în Duhul, așa cum părinții l-au născut pentru viața cea trupească. Sunt totodată garanți ai acestuia în fața lui Dumnezeu și a Bisericii” (…)
Dar care este rostul nașilor la cununie? Catehismul, binecuvântat de Înalt Preasfințitul Arhiepiscop, în 1993, Bartolomeu Valeriu Anania, grăiește astfel:
„Ei sunt martori și chezași ai temeiniciei făgăduințelor făcute de viitorii soți unul față de altul și ai trăiniciei legăturii pentru restul vieții (…), purtându-se față de miri ca niște părinți și învățători ai acestora.”
Mda!... Nu am găsit o precizare cultică referitor la numărul nașilor. Știu că, pe vremea Imperiului Bizantin, nași erau doi preoți ai bisericii, care, prin semnătura lor, deveneau și martorii actului matrimonial.
Desigur, se va desluși pe parcursul demersului meu, de ce interesul meu pentru această temă și justificarea termenului „trânteală”.
În vechimea vieții daco-romane s-a folosit cuvântul „nun” (de la latinescul „nonus”); care a rămas până azi, cu derivatele sale „nuntă”, „a nunti”. Ce se înțelegea /se înțelege prin „nun”? Nume dat fiecăreia dintre cele două persoane (bărbat și femeie), care asistă pe miri la cununia religioasă, îndeplinind ritualul cerut de biserica creștină.
După ce au venit slavii peste protoromâni , au prins, ca sinonime, cuvintele „naș” și „a nănăși” – aceasta, în practica de ansamblu a religiei ortodoxe. Dar nu am putut să nu remarc că vocabula „naș” a devenit componenta unor expresii ce numesc plastic atitudini umane laice (așadar, încă de pe vremea lor, ieșite din făgașul religios) și transmise din generație în generație. „ Naș” a început să consemneze aspecte cu totul ieșite din sfera nuntirii, a nănășitului creștin; să intre în componența unor sintagme care, nu o dată, desemnează fapte degradante chiar.
Sunt, nu puține expresii care conțin cuvântul „naș”, invocat ca o instanță care nu greșește, care acuză sau pedepsește. Le știe toată lumea:
* „Și-a găsit nașul”: Adică, o conduită a cuiva, care a fost curmată printr-o persoană autoritară.
* „Îi sunt eu nașul lui!”: Aici cuvântul devine o amenințare, dat fiind că în colectivitatea respectivă e cineva care poate regla niște disensiuni mânioase.
* ”Și-a găsit nașul”: Așadar, e vorba de cineva care l-a strunit pe cineva, l-a pus la punct.
* „Pe după casa nănașului”: Aceasta presupune ceva care poate fi ocolit, escamotat, amânat, lăsat în neclaritate, prin afirmație ori comportament.
* „Nașul” – denumirea conductorului de tren; asta nu pentru că e controlor de bilete de călătorie, ci pentru că e cel cu care te poți înțelege să călătorești clandestin, dacă el acceptă o sumică din prețul biletului pe care nu-l ai.
S-ar putea crede însă că „nașa” (substantiv feminin) rămâne pe un palier al curățeniei, al încrederii, al zâmbetului. Totuși, e o situație când „nașa” sare din postura ei de zână bună. În zona Munților Rodnei, când copilul e prea zglobiu, tata / mama îl previne, arătându-i bățul atârnat în cui: „O vrei pe nașa?”
Dar acest cuvânt – „nașul” – a căpătat, de o vreme încoace, prin circulație internațională, o degradantă coborâre a înțelesului, din momentul în care „nașul”desemnează șeful unui organism de teroare mafiotă.
Ei bine, acum revin la înțelesurile creștine ale cuvintelor / stărilor de „nun”/„naș”, în cele două ipostaze: la Botez și la nuntă. Căci aici voiam să ajung: Care este comportamentul lor, al nașilor, înainte și după Botez și după nuntă, potrivit perceptelor strămoșești. (A se vedea cele două citate de mai sus.)
Ei bine: Nu de puține ori este deplorabilă, degradantă această psihologie și atitudine a celui care se crede (sau se nimerește a fi) naș; afirm înainte de a veni cu exemple, argumente. Iar mirarea mea privește și atitudinea ambiguă a clerului în această privință.
De ce pentru nănășit e nevoie de mai multe perechi de nași? Ți se răspunde: „Păi… dacă…” Nașii cunosc responsabilitățile ce le au în această ipostază creștină? Ți se răspunde. „Păi… știți…”
De ce au mirii plăcerea / pretenția de a fi nănășiți de mai multe perechi? Doar pe motiv de fuduleală? Sau, vezi Doamne, pentru că au nevoie de un spor de chezășie privitor la trăinicia legăturii lor pentru tot restul vieții? Are nevoie tânăra pereche de căsătoriți de cât mai multă și persistentă dădăcire pe seama căsniciei? Nu e suficientă veghea părinților și a socrilor? Dacă au la biserică și apoi la ospăț câte patru perechi de nași (deci, opt) cui se vor adresa cei doi soți în caz de criză, de dramă? Sau: Care dintre perechile de nași – garante în relația cu preceptele creștine - se va sensibiliza la timp în privința unor crampe familiale?
Mirările acestea s-ar isca, de fapt, doar în mintea unor ignoranți, a unor români veniți de pe altă planetă.
Trebuie să constat – cu tristețe – că nunta, actul căsătoriei a devenit în ultima vreme o întreprindere de bișniță, care a înăbușit tradiția nunții.
Socoteala inițială a devenit astfel: Fiecare naș își invită „n” perechi, cei doi miri își invită „n” perechi, părinții mirilor invită „n” perechi de nuntași. Fiecare vine cu o anume sumă de bani (o! s-a renunțat la cadouri!), fiecare e interesat ca suma depusă (strigată) să nu îl umilească și astfel se strâng niște milioane, iar în timpul strânsurii se bea pe rupte și se joacă în deșănțare. Datini legate de preziua nunții? Obiceiuri străbune pe timpul nopții de petrecere a nunții? O! Eventual se evocă, dar, altfel, nici pomeneală. Nunta a devenit o industrie de adunat bani…
Degradarea ritualului nuntirii a căpătat de o vreme și următorul aspect: Nuntă în două episoade. În prima sâmbătă / duminică se ține ospăț cu nașii și invitații mirelui; în săptămâna următoare se chefuiește și se strâng banii de la nașii și invitații miresei. Jocul miresei, datul găinii? – vai, ce caraghioslâc! Importantă e suma de bani ce rezultă din acest efort al maimuțărelii unui ritual străbun.
Nu pot să nu-mi amintesc de faimosul volum de poezii al lui Gheorghe Pituț „Cine mă apără” (cel care a făcut liceul la Năsăud); sau de cartea „Stelele fixe”. Nu-i pot uita versurile:
„La noi un om e cât o casă, / pe deal o casă-i ca o țară / și țara seamănă c-o masă // a cerului înalt de vară / unde luceafărul coboară / să-și ia lucirea ne-nțeleasă.”
Deci, unde sunt cutumele care să mă protejeze, să-mi dea încredere într-un mâine care nu e degradat de ban?
Fățărnicie, numele unei surori de-ale tale este „nunta”!
Naivule, amintește-ți de replica femeii de pe Someș: Totul e o trânteală.

Comentarii

25/12/17 15:09
adrian onofreiu

Interesant...și ...„aplicat” subiectului!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5