O pată de cerneală

Să curgă ... lasă să curgă

Pe sufletul tău dintr-un stilou

O pată de cerneală.

Cu care să scriu o simplă frază

Şi să rămână totul un mister.

Un vuiet prelung o să-ţi aducă-n gând

O amintire.

Plăcută, dar pierdută acum pe veci.

Căci nu ai vrut mai mult

Să fie,

Iar eu acum te-am înţeles.

Dar n-am să dau uitării acele fulgurante clipe

Din viaţa mea de muritor.

Căci, prin simpla ta prezenţă

Lângă mine,

Mă regăseam în Paradis.

O secundă ar fi destulă

Pentru a mai trăi încă o dată

Tot ce a fost de vis.

Dacă te-aş aşeza într-o grădină

Şi te-aş compara cu orice floare

Ai fi cea mai frumoasă dintre toate

Şi cea nemuritoare.

În părul tău aveau izvoare multe râuri

Din care eu îmi potoleam adesea setea

Dar nu a fost ca să mi-o potolesc

În veşnicie

Tu ai plecat, eu am rămas acelaşi.

Îmi tremură şi-acuma mâna

Când eu îţi scriu aceste versuri

Voi aştepta să vii din nou

La mine,

Chiar şi pentru o simplă oră.

Autor: Sălvan Dorin-Ioan

Clasa a IX-a A

Colegiul Naţional George Coşbuc