O MARE IUBIRE: REGINA MARIA ŞI OSTAŞII SĂI

            „Nu-mi erau dragi ostaşii mei numai în zile de parăzi şi steaguri desfăşurate-n vânt, în zile când îmi umpleau inima de  mândrie şi plăcere, ci şi în zilele de întuneric şi de grea încercare, când aripa morţii flutura asupra lor şi când cei mai viteji ştiau ce este jertfa...”

            Am fost în mijlocul lor când soarele strălucea în toată puterea lui asupra câmpilor uscaţi şi pârliţi; prin ploaie şi furtună am fost în mijlocul lor şi sub zăpada ce cădea; multe leghe de cale am călărit în flancul lor prin valuri de noroi fără nume...

           I-am auzit câteodată râzând, şi i-am văzut şi cum joacă. După obositoare marţuri, m-am uitat la ei îndelung cum se întorceau într-amurg, cântând laolaltă, cu flori veştede la ureche.

           Adesea mi-am oprit calul la marginea drumului, ca să-i văd trecând, şi praful ce-l ridicau picioarele lor mă învăluia unde stam.

            Un fel de magnetism trecea de la mine la ei: mă înţelegeau pe mine şi pe dânşii îi înţelegeam eu.

            În deobşte, soldaţii sunt dresaţi la automatism, ca nişte păpuşi care trebuie să se uite, să simtă, să lucreze întocmai aşa... Dar pentru mine ei erau oameni, oameni care-şi aveau casele şi măicuţele lor; fiecare-şi avea speranţele lui, avea un lucru pe care i-l cerea inima, un lucru pe care-l dorea; lucrul acela-l simţeam eu, şi de aceea, când treceam printre dânşii, aclamaţiile lor mergeau după mine, care-i înţelegeam ca oameni şi pricepeam că făceau aşa pentru că ţineau la mine, nu pentru că li se dăduse poruncă să facă aşa. (...)

            Când eram tânără de tot, bătrânul rege (Carol I, n. n.) m-a făcut colonel onorific al unui regiment de roşiori, cinste la care am fost foarte simţitoare şi care mi-a dat unele din ceasurile cele mai plăcute ale vieţii.  

            În atâtea marşuri mi-am urmărit regimentul, în atâtea manevre l-am căutat peste dealuri şi văi, călărind leghe întregi până l-am găsit, undeva, într-o poziţie ascunsă, şi, cum dădeau cu ochii de mine, soldaţii mei mă salutau cu strigăte bucuroase. Puţine senzaţii în viaţă mi-au umplut sufletul de o emoţie aşa adevărată ca urările îndreptate spre mine de roşiorii mei viteji.

            Niciodată nu m-am simţit mai mândră ori mai fericită decât călărind prin rândurile lor, ascultând aclamaţiile lor, simţind că au simţire pentru mine, că eram una cu ei, gata şi de aceea ca , la o întâmplare, să împart viaţa lor aspră, necazurile lor, primejdiile lor. Şi o ştiau şi ei, o intuiţie oarecare le-o spunea şi de aceea trewcea între noi ceva puternic şi adevărat, ceva mai mult decât omagiul convenţional ce se datora Doamnei lor, Reginei lor.

            Dintr-o foarte îndepărtată ţară am venit eu! Dar am ştiut cum să-i iubesc şi să-i înţeleg pe ostaşi. Eram mândră să călăresc în fruntea lor; parcă aveam o convingere puternică în inima mea că aş fi în stare să-i conduc la datorie, că le-aş putea insufla curaj, ambiţie, şi că, după mine, şi la moarte s-ar duce... (...)

            Am cunoscut şi celălalt curaj, care e de nevoie la căpătâile celor ce mor; am avut prilej să dovedesc că pot împărtăşi cu alţii şi zile de boală şi necaz, între scene în care doar iubirea şi mila să-şi aibă locul.

            Nu-mi erau dragi ostaşii mei numai în zile de parăzi şi steaguri desfăşurate-n vânt, în zile când îmi umpleau inima de  mândrie şi plăcere, ci şi în zilele de întuneric şi de grea încercare, când aripa morţii flutura asupra lor şi când cei mai viteji ştiau ce este jertfa...

*

*     *

            Da, am fost cu ostaşii mei când o crudă încercare a înduplecat vigoarea lor, energia lor şi speranţele lor. Am fost cu ei când erau strânşi laolaltă, ca o turmă într-un lagăr, unde holera-şi făcea de cap, smulgând vieţile lor tinere, aşa cum o furtună smulge puternicii stejari.

            Am împărţit cu ei aceste zile de surghiun, când ei erau despărţiţi de oamenii ceilalţi ca printr-o dunşă de foc pe care puţini cutezau să o treacă. Am mers la ei pentru că mulţi se fereau de dânşi, am mers la ei pentru că mulţi se temeau...

            Înţelegând groaza numelui de holeră şi pentru inimile cele mai viteze, dându-mi seama de mizeria, de singurătatea, de chinul şi suferinţa ostaşiloe mei şi de cât de puţini erau aceia care să voiască a rămânea cu dânşii, m-am crezut datoare să fiu eu aceea care să rămân şi am simţit că acuma sosise vremea să le dovedesc iubirea mea, să-mi chem un curaj care ştiam bine că nu-mi va lipsi niciodată când ceasul primejdiei va fi bătut. (...)

            Oarecare ajutor am putut să le aduc, pentru că până la venirea mea lipsea. Nimeni nu fusese pregătit pentru acest crud bici al lui Dumnezeu, pe care ostaţii mei îl aduseseră cu ei din ţara duşmană. Totul se ţinuse gata pentru răni şi accidente, dar, dacă lumea-şi aduce aminte, românii noştri n-au întâlnit în 1913 o împotrivire înarmată, ci au fost atacaţi de spectrala boală care dădea jos omul în câteva ceasuri, băgând groază în rânduri şi oroare între cei care trebuiau să îi poarte grija. Molima s-a întins cu o aşa de înspăimântătoare iuţeală, încât mulţi, prinşi de panică, fugiseră.

          Am strâns lângă mine medici şi surori de caritate; cum era firesc, prezenţa mea acolo unde infecţia era mai mare mi-a dat încredere şi a dovrdit că primejdia nu putea să fie aşa de mare. Îndată am fost înconjurată de inimi credincioase, gata de orice jertfă, şi lupta ce am purtat a fost o luptă bună, deşi piedicile împotriva noastră erau mari. (...)

            Întunecate erau acele colibi de lemn, joase şi pustii, clădite pe pământul gol, cu o cărăruşă ca un şanţ la mijloc şi, cum ploua din belşug, cărăruşele se făceau noroi şi de pe asprele coperişuri de lemn apa curgea în pâraie, udând paiele pe care ostaşii mei erau întinşi. Unul lângă altul stăteau murind, murind vitejii mei ostaşi tineri, care aşa de veseli se duseseră, cu speranţă în inimile lor.

            La început orişice lipsea şi ploua înăuntru din toate părţile. Dar în curând avură paturi şi cearşafuri şi medici din destul, şi câteva devotate surori de caritate care pas cu pas se luptau cu boala crudă, care stăteau în umilă jertfire zi şi noapte lângă paturile celor în suferinţă. (...)

           Soţul meu, care avea comandă asupra tuturor trupelor, venea zilnic să inspecteze ce făceam noi. Prezenţa lui ne-a fost o mare încurajare şi toţi bolnavii noştri salutau sosirea lui ca un semn că nu s-a lăsat la o parte nimic din ce putea să le fie de folos. Şi fiul meu era cu mine, fiul meu cel mare; el mi-a fost mâna dreaptă, tovarăşul de muncă, energia lui tânără intrând în acţiune unde zâmbetele mele nu ajungeau.

            Multe zile am rămas în mijlocul soldaţilor mei şi Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de straşnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi mai putea să le uit.

            În vremea aceasta m-am apropiat foarte mult de inimile ostaşilor mei. Ei ştiau că nu m-am ferit de ei când mulţi se temeau; ei ştiau că am rămas cu ei aşa încât să nu se simtă părăsiţi, să nu fie trataţi ca nişte lepădături, când aşa de crudă le-a fost partea.

            Pe deplin fui în stare atunci să le dovedesc că străina nu mai era străină, ci, cu toată inima şi sufletul întreg, dintre ai lor una!

            O, bieţii mei ostaşi tineri! I-am văzut cu umflatele feţe vinete, cu ochii căzuţi în cap, sângeraţi, spectrali, i-am văzut în spasme groaznice, când orice ajutor omenesc le lipsea, i-am văzut ţepeni şi muţi când îşi sfârşiseră ultima luptă; am stat lângă paturile chinului lor, rugându-mă tăcut pentru umilele lor vieţi fragede. Cele dintâi zâmbete ale lor eu le-am cules, când, după zile de tortură, ei se strecurau iarăşi pe încetul spre viaţă.

          Nici în mormintele lor ei nu se puteau simţi, astfel, uitaţi. Am îngenunchiat lângă ele, acolo unde ar fi îngenunchiat mamele lor, soţiile, copiii lor, şi pe fiecare moviliţă pustie am semănat flori de mireasmă, ca şi florile ce cresc în jurul caselor pe care nu le vor mai vedea. Noi n-am vrut să lăsăm ca ei să fie aruncaţi în groapa comună, ci am dorit ca fiecare din tinerele lor trupuri să fie însemnat cu crucea lui. (...)

18 August 1916