O AMINTIRE CU DUMITRU FĂRCAȘ

Ion BUZAȘI

Am fost de mai multe ori invitat la Bistrița la evocări literare consacrate scriitorilor năsăudeni, mai ales la date aniversare sau comemorative ale poetului Andrei Mureșanu, ce a devenit o emblemă a orașului, supranumit „orașul Imnului Național”. La una din aceste evocări aniversare, la câțiva ani după 1990, în curtea Casei Memoriale „Andrei Mureșanu”, în timp ce se rosteau cuvinte omagiale, a apărut Dumitru Fărcaș, pe care-l cunoșteau toți cei prezenți, ca maestru neîntrecut al taragotului și al doinelor interpretate la acest instrument, indestructibil legat de numele său. Se știa, de pildă, că taragotul său, a dispărut de lângă cel ce-i dădea înaltă vibrație artistică, în două rânduri, dar s-a întors în mod firesc acolo unde îi era locul. Unul dintre cei care i l-au restituit, brașovean pare-mi-se, a spus un cuvânt foarte adevărat: „Numai la Mitru Fărcaș, taragotul face minuni”.
„Și atunci m-am gândit că doinele lui, în care Ardealul plânge și cer dreptate două mii de ani” ar fi bine să fie însoțită de o poezie ce omagiază imnul deșteptării și demnității naționale, și am recitat, în acordurile grave ale doinei aceste versuri:
„Noi n-am avut nicicând mai multe patrii
Așa cum unii stăruie să creadă
Și de-am cântat cândva și alte imnuri
Deșteaptă-te, Române! stă dovadă

Că somnul nostru nu era de moarte,
Așa cum ni-l doriră barbarii de tirani
Ni-s mărturie porțile prin sate
Și limba cea vorbită de țărani.
Ni-s mărturie streșinile line
De pe sub care stelele dau crini
Și tulnicele lungi de pe coline
Și vetrele de focuri de la stâni

.
Dar patria din noi nu cere martori
Ci ea trăiește-n fiecare râu
Și-un imn precum Deșteaptă-te, Române !
Și frunzele pădurilor îl știu.”
Mi-am dat seama atunci că muzica, nu numai se îngemănează cu versul, dar potențează sensurile poeziei. Dumitru Fărcaș era el însuși un iubitor și un prețuitor al poeților ardeleni, - profeți ai libertății și unității naționale. Îi plăcea să recite îndeosebi din Imnele lui Ioan Alexandru, într-o rostire ce aducea cu patetica declamare a poetului Imnelor, și, în pauzele doinei interpretate la taragot, ne-a recitat tot atunci aceste versuri, care în alternanța muzică/ poezie căpătau ecouri profunde:
„Nu-i locul Patrie atâta vreme cât
Roata se-nvârte singură-nainte,
Și-n urma ei nu mai rămân decât
Un codru-nchis de iarbă și morminte.
…………………………………
Daco-Romania te dăscăli întâi
Nălțându-te în brațele lehuze
Astfel că graiu-n sânge ți-a intrat
Și ți-a rămas nestrămutat pe buze.
Și s-a lipit de carne și de cap,
De limbă și de clopotu-ntr-o dungă
Și două mii de ani au tot mușcat
Cu trăsnetul din turlă să te smulgă.”
Acum, la intrarea în veșnicie a marelui artist, această amintire reînviată a unui „episod bistrițean”, în care pentru câteva momente i-am stat alături, este o lacrimă de prețuire și recunoștință.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]