NICODIM GANEA – POETUL

Se împlinesc în toamna aceasta şase decenii de la trecerea la cele veşnice a lui Nicodim Ganea (1878-1949) „rapsodul moţilor”. A avut o viaţă zbuciumată şi nefericită şi din cauza împrejurărilor vieţii de multe ori potrivnice faţă de el, poate, că şi din cauza structurii sale sufleteşti, înclinate spre depresie, pesimism şi tristeţe. El ar fi putut murmura versurile lui Eminescu: „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinţi” – asumându-şi-le autobiografic.

S-a născut în Bistra Apusenilor, comună de unde s-a ivit marele episcop Petru Pavel Aron, întemeietorul Şcolilor din Blaj, acele vestite „fântâni ale darurilor” ce şi-au câştigat mari merite în istoria învăţământului românesc. După studiile primare, rămâne o vreme în sat, până când preotul satului, conştient de marele său talent muzical îl îndreaptă spre Şcolile Blajului, unde urmează cursurile Şcolii Normale de Învăţători şi este cântăreţ de strană la Catedrala Blajului; cu ajutorul Mitropolitului Victor Mihali de Apşa îşi continuă studiile muzicale la Conservatorul dinBucureşti , îndrumat de mari compozitori ai vremii. Reîntors la Blaj nu poate ocupa însă o catedră de muzică la Școlile Blajului pentru că în Imperiul Austro-Ungar nu era recunoscută diploma obținută și este îndemnat să se înscrie la Conservatorul din Budapesta.Suportă cu greu această umilință pentru puţină vreme, şi apoi, părăsind Blajul, începe o adevărată odisee învăţătorească în sate din judeţul Alba, întemeind coruri care au obţinut succese remarcabile la concursurile Astrei. Cântecele sale sunt interpretate cu drag şi devin tot atât de cunoscute (îndeosebi Din poiana Vadului sau Du-te, dor, cu dorurile) încât sunt asimilate creaţiei folclorice. Când, în sfârşit, în 1917, după moartea lui Iacob Mureşianu, ar fi putut ocupa o catedră de muzică la liceul blăjean sau la Facultatea de Teologie este prea târziu, pentru că înnegurat tot mai mult sufleteşte, trăieşte într-o lume a închipuirilor create de o minte rătăcită. Ar merita, cred, ca un scriitor cu talent evocator să ne dea romanul vieţii lui Nicodim Ganea, mai ales că pentru ultima parte a vieţii, trei decenii de trai însingurat şi trist avem mărturiile unor blăjeni ce i-au fost admiratori şi prieteni: pictorul Iuliu Moga care ne-a şi dat un sugestiv portret al „rapsodului moţilor”, profesorul de muzică Ion Florea, poetul şi profesorul Radu Brateş (pe numele său adevărat Gheorghe I. Biriş) ş.a. Colindând dealurile din împrejurimile Blajului, cu o pasiune maladivă şi neclară pentru vestigiile arheologice şi pentru poezia latină (opera lui Vergiliu), în ultimii ani cu o înfăţişare jalnică de om bolnav sufleteşte, amintind de figura altui nefericit din literatura română, poetul Artur Enisescu, şi el autorul unor poezii îndrăgite, Cruce albă de mesteacăn, Riţa ş.a. se stinge din viaţă la mijlocul lunii octombrie 1949.

Puţini mai ştiu astăzi că Nicodim Ganea a fost şi poet. În anul 1911 a publicat la Orăştie (Tiparul Tipografiei Nouă), volumul de poezii Din sărmana mea grădină cu pseudonimul Strin (rostirea moţească pentru „străin”). Şi pseudonimul şi titlul volumului sunt potrivite pentru Nicodim Ganea care a trecut prin viaţă ca un „strin”, într-o lume indiferentă la durerile lui şi la zbuciumul său sufletesc. Plecat din casa părintească şi din Bistra natală s-a simţit în toate locurile pe care le-a colindat un „strin”; iar sărmana sa grădină e comoara sufletului său din care a răsărit acele minunate compoziţii muzicale şi câteva poezii ce alcătuiesc acest volumaş, poezii ce ne apar nouă, cititorilor de azi, ca o lungă şi dureroasă mărturisire lirică.

Nicodim Ganea n-a fost un mare poet, dar poezia completează cântecele şi compoziţiile sale muzicale conturând un portret spiritual al „strinului” prin câteva dominante ale stihuirilor sale lirice: o trăire creştină autentică – unele poezii se şi intitulează „rugăciune” şi sunt imnuri sau invocări adresate Sfintei Fecioare, ocrotitoare celor necăjiţi. În strânsă legătură cu aceste imnuri mariane este frecventa invocare a mamei ca la toţi poeţii care au resimţit dureros depărtarea de casă şi nostalgia ocrotirii duioase a mamei.

Cu creaţia sa muzicală se însoţesc tematic stihurile dialogice dintre un român pribeag (altă ipostază literară şi o autocaracterizare a lui Nicodim Ganea) şi Doina în care cântecul sinteză al sensibilităţii neamului românesc, personificat într-o manieră coşbuciană se autoprezintă ca o expresie lirică muzicală semnificativă a poporului. Şi tot într-o comuniune lirică, prin melosul lor dureros, cu rapsodiile sale muzicale se află versurile de înstrăinare şi cele în care îşi exprimă dragostea pentru codrii şi izvoarele Munţilor de Apus ilustrând parcă afirmaţiile lui Geo Bogza din poemul în proză Moţii şi munţii iar doina de jale Coliba părăsită (cântec pastoral) cu acel duh al unei vechimi de autentică trăire românească, fi plăcut şi lui Eminescu, notând în peregrinările sale prin Ardeal cântece de înstrăinare: „Şi de cându-i codru verde/ pastoru-n el se pierde/ Pân-atunci târziu, târziu/ Ce rămâne biet pustiu;/ Un pribeag din lumea toată/ Când şi când pe-aici s-arată/ Şi cu glas tânguitor/ Cântă o doină de păstor,/ Cetina o leagănă/ Vântul lin i-o tragănă.”

Izvorâtă din poezia populară, pe care s-a grefat expresia lirică a unui zbucium sufletesc, confesiune lirică şi elogiu al creaţiei populare, poezia lui Nicodim Ganea ne apare ca un „joc secund” al operei sale muzicale, completând „grădina creaţiei sale” cu versuri sincere, dureroase şi impresionante în simplitatea lor.

Reeditarea acestui volum după aproape un secol, cu intervenţii în text ce ţin numai de aşezarea în pagină şi de normele ortografice actuale, are semnificaţia unui omagiu comemorativ – 60 de ani de la moartea lui Nicodim Ganea – şi, implicit, un îndemn la lectură.