NEPOSUL ÎN DRAMA ISTORICĂ,, DOMNIŢA STANA’’

Încărcat de legendă, satul din dreapta şi din stânga Someşului, cuprins între Rebrişoara şi Feldru, a avut norocul să fie botezat de două ori de-a lungul existenţei sale.. O dată cu numele de Vărarea, nume păstrat multă vreme în sufletul şi mintea acestor oameni, şi a doua oară, după înfiinţarea Regimentului grăniceresc, când primeşte numele de origine latină, adică Nepos. Cuvântul acesta se desprinde din expresia cezaro-crăiască, atât de cunoscută în ţinutul năsăudean : SALVE PARVA NEPOS ROMULI !’’

Istoria acestor meleaguri este împodobită de existenţa a două legende rămase în istoria comunităţii prin grija şi arta scriitoricească a unui fiu al satului cu numele de Pavel Tofan, cel care îşi semna scrierile cu pseudonimul,,Delavărarea’’şi fusese confundat pentru o vreme cu Liviu Rebreanu. Este vorba de legendele :,, Comoara împăratului’’şi ,,Clopotul din cetatea lui Rareş’’, creaţii literare publicate în anul 1932.

Aşa cum spune autorul, ele au fost auzite de la oamenii din sat, pe când era încă copil, iar măiestria sa artistică le-a dat forma unor adevărate opere literare. Bogăţia informaţiilor istorice pe care le conţin, dar mai ales frumuseţea în care sunt prezentate aceste meleaguri, l-au inspirat pe scriitorul şi libretistul ILARIU G. ALBU din Cluj să scrie drama istorică în 4 acte,, DOMNIŢA STANA’’, piesă pe care o publică în anul 1935 şi este destinată Operei Române din Cluj.

Autorul a luat contact direct cu oamenii şi locurile din Nepos, prin intermediul lui Pavel Tofan, un foarte bun prieten al său, de pe vremea când era la Cluj, care-i acordă sprijinul şi-l îndeamnă să desţelenească acest teren artistic încă arid şi neexplorat până atunci,cum este libretul.

Piesa oglindeşte întreg sufletul generos şi împăciuitor al străbunilor de pe aceste meleaguri, dar şi bărbăţia românească ce nu s-a lăsat şi nu se va lăsa niciodată intimidată de intrigi meschine şi cuceritori semeţi, oricât de răsunător ar fi numele lor.

Acţiunea se petrece în cetatea Vărării şi este plasată într-un trecut îndepărtat, iar personajele sunt oameni care au intrat în istoria acestei localităţi : Dumitru, pârcălabul cetăţii, Grozav, vestitul căpitan din Vărarea, părintele Tofan, un vrednic slujitor al bisericii din Nepos de care mulţi oameni îşi mai amintesc cu drag, ciobani şi alţi locuitori ai acestui hotar.

Semnificativ este actul II al piesei în care apare schitul părintelui Tofan, iar în depărtare Munceii acoperiţi de brazi. Pe o culme se văd scânteind în razele soarelui, acoperişul cetăţii Vărarea şi turlele bisericii domneşti. Pe fondul legendei,, Cămara împăratului’’ se ţese înteaga acţiune a piesei care nu este lipsită de o frumoasă poveste de dragoste.

Autorul a transpus în artă un adevăr istoric, dar îşi pune în valoare şi ficţiunea care dă piesei o frumuseţe deosebită. Se spune că împăratul Traian, statornicise în cetatea Vărării tezaurul Daciei Superioare, unde se adunau dările şi din fondurile căruia se întreţineau legiunile. După retragerea acestora, în dreapta Dunării, cetatea Vărarea a continuat să fie locul de vărsare a dărilor, primind în popor numele de,, Cămara împăratului’’. Cu vremea, voivozii români au găsit primejdios să păstreze avuţiile în cetate şi atunci au pus să sape un gang subteran, care ducea la o peşteră din pădurea Iborii,la ,,Peştera Zâmbriţii’’ ,unde au depus tezaurul. Această peşteră au rânduit-o astfel, încât să fie şi loc de refugiu în timpul năvălirilor barbare, tăind în piatră încă două drumuri, unul spre Balta Doamnei, altul spre Râpile Leului. De fapt, această poveste istorică ascunde un adevăr pe care românii de pe Someş l-au trăit în relaţiile lor cu districtul bistriţean.

Cu toate că numai ştie nimeni azi locul unde e ascunsă comoara, bătrânii o presupun undeva prin Muncei şi povestesc că, în noaptea din Joia Patimilor, uşa de la intrare se deschide singură, în timpul cât preotul rosteşte în altar cele 12 evanghelii : ,, În noaptea sfântă-a privegherii,/ Oricine vrea, poate intra/ Să ducă aur cât ar vrea,/ Apoi se-chide şi-n zadar,/ Mai cauţi urma de hotar’’.

Ilariu G.Albu valorifică în această piesă şi cea de-a doua legendă ,, Clopotele din cetatea lui Rareş, vorbind de stăpânirea voievodului moldovean peste aceste meleaguri şi face iarăşi aluzii la magistratul bistriţean, dar şi la alţii .

Autorul acestei opere reuşeşte să facă o descriere deosebit de frumoasă a plaiurilor neposene, aşa cum a făcut-o Liviu Rebreanu într-unul din romanele sale. Aş putea spune că aceste locuri i-au inspirat şi îi inspiră şi astăzi pe cei care se ocupă de literatură (Domniţa Petri, Dumitru Popiţan, Ovidiu Petri, Gavril Istrate ) sau de pictură, precum este Nechita Bumbu. Cred că Neposul poate fi considerat o adevărată oază de tradiţie şi istorie.