Mor ţăranii noştri?

Până acum ţăranii noştri n-au murit, spre dezamăgirea unora, ci continuă să existe cu viaţa şi mentalitatea lor de veacuri. Ţara noastră este încă o ţară preponderent agrară, nu doar prin spiritualitate şi mentalitate, mulţi cei plecaţi afară se întorc acasă pentru izbăvire, îi cheamă satul lor, părinţii şi copiii lor, casa lor, aceste braţe ancestrale în faţa cărora trebuie să ne înclinăm în spirit de taină.
Noi românii am intrat în Europa cu ţărani sau fără? Sau cu nişte ţărani-măşti care ne asigură imaginea citadină?! Rebreanu spunea că „ţăranul e începutul şi sfârşitul”. Pot muri ţăranii noştri vreodată, sau au şi început a muri încet, în fiecare zi?! Trecând peste expresia artistică, peste metaforă, să încercăm o mai solidă ancorare în realitatea naţională românească a satului nostru.
„Ţăranul niciodată şi sub nici o formă nu se întovărăşeşte cu străinii. Privirea şi dorul lui nu trec niciodată de hotarele neamului. El suferă orice cu resemnare. Nădejdia lui e Dumnezeu”, spunea Rebreanu şi tot el, „Destinul pământului care ne-a născut şi ne-a crescut a trebuit să comande şi destinul dezvoltării neamului nostru.” Mai suntem noi în atmosfera lui Rebreanu? Cam în toată istoria noastră adaptarea la sărăcie a fost o necesitate vitală a românilor, însă această viaţă săracă n-a exclus niciodată bogăţia sufletului românesc. Ţăranul nostru a tranformat deseori realitatea pentru că aşa a crezut el că este mai bine. Să mergem pe axioma lui Rebreanu cu, „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani?” Avem un destin al nostru, ca neam şi ne place să credem că el, acest destin, înseamnă nemurirea noastră, tot ca neam. Atunci cum de-ar muri ţăranul român? Ţăranul acesta n-a primit îngăduinţa să moară, cu toată globalizarea şi ateismul care lovesc în el.
În regimul comunist ţăranii au luptat, cei mai mulţi, printr-o disidenţă camuflată şi constantă, pentru valorile fundamentale ale poporului român, obiceiurile, datinile, tradiţiile şi-n primul rând credinţa în Dumnezeu, în ortodoxismul nostru tradiţional. Inspiraţia filosofiei ţărăneşti este departe de a se epuiza.
Oare, în momentul de faţă, avem ţărani „second-hand”? Sunt conservaţi, mai mult mental, ţăranii noştri din cauza nostalgiei noastre? Idilicul car cu boi nu încurcă tractoarele pe câmp şi pe asfalt? Mai avem cumpăna de la fântâna din centrul satului, mai avem mori de apă şi căruţele cu cai? Mai vedem opinci în afara scenelor de cosmetizare a folclorului? Tehnica modernă, electronică, acaparează cam totul, încet-încet, spiritualitatea devine din ce în ce mai palidă, televizorul şi internetul intră în mintea oamenilor. Şi totuşi mai sunt zone arhaice, prin Apuseni, în care lampa cu gaz este lumina nopţii şi ca să nu fi rupt de lume, ai radio cu baterii.
Ţăranul tinde să devină fermier, dacă n-a şi devenit, mutaţiile acestea se dezvoltă rapid în virtutea competiţiei economice. Mulţi cred că gospodăria clasică ţărănească, cu porc, cal, căruţă, câine, păsări în curte, va dispare pentru că aşa merg vremurile. Dar aceşti ţărani ce fac, mor sau se transformă? Ţăranii, în special cei tineri, vin din Europa şi din oraşe şi inundă satele cu maşini şi tehnică electronică, împingând cultura populară, tradiţiile, obiceiurile şi datinile satului undeva în margine şi chiar spre derizoriu. Şi totuşi mai sunt ţărani părinţi care ştiu să-şi tempereze copiii şi nepoţii, fiindcă sunt cumpătaţi şi hrăniţi din înţelepciunea pământului pe care-l muncesc mai mult sau mai puţin,crescuţi şi educaţi la valorile fundamentale ale poporului nostru, credinţa în Dumnezeu, în familia creştină, limba română.
Mulţi cred că nu mai există ţărani ci doar locuitori la sate, adică fermieri, în cea mai mare parte. O cultură a satului există totuşi, spun ei, cu toate că trăim o intensă poluare a satului. Avem un fel de euroţărani care şi-au dat jos iţarii şi au îmbrăcat blugi.
Satul nostru tradiţional era aşezat în jurul Bisericii şi al cimitirului său, Dumnezeu şi morţii veghind asupra lui. Satul acesta avea lumea lui, o lume unică, este un centru al acestei lumi care se prelungeşte în mit. Oamenii simţeau satul lor un centru al existenţei, omul trăind din întregul acestei lumi, era satul blagian al ideii, adică acel sat se vedea el însuşi centrul lumii trăind în orizonturi cosmice şi prelungindu-se în mit. Satul românesc autentic trecuse prin toate vitregiile istoriei, era sărac în genere dar avea unitatea şi mândria lui, avea autonomia lui prin obiceiurile sale, prin port, prin cântece, iar imitaţia altora nu avea şanse de pătrundere aici. Satul românesc tradiţional era plasat la limita unei lumi, îşi suporta destinul prin el însuşi, prin pământul stropit cu zâmbet de sus. Satul era atemporal, trecut prin valurile istoriei imperturabil şi indiferent, el ştia că trebuie să treacă şi a trecut instinctiv. Poporul român a fost salvat tocmai de această mândrie şi unicitate a satului plasat în centrul lumii sale, şi s-a păstrat curat în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale.
Tradiţia pură a satului românesc, a ţăranilor noştri, a fost este şi va fi credinţa strămoşească, comunitatea de sânge, pământul natal şi limba vorbită. Şi totuşi dispar ţăranii noştri tradiţionali? Dispar încet-încet portul, tradiţiile, casele vechi strămoşeşti, dispar ţăranii-ţărani, animalele sunt mai puţine, rămân doar locurile prinse şi ele în organizări administrative. Trăim o criză a satului prin depopulare şi migraţia la oraş şi în Europa. Nu există un echilibru al tradiţiei cu modernizarea, satul nu mai poate sta pe valoarea lui clasică care este în primul rând ecologică. Avem nefericitul paradox, satul se restrânge spre vatră şi fuge în lume.
Ne bântuie criza sub trei aspecte, criza conştiinţei morale moderne, criza familiei contemporane şi criza tuturor naţiunilor acestor vremuri. Cultura laică admite şi chiar sprijină adulterul, divorţul, pornofilia, corupţia, sterilitatea sistematică în căsătorie, pruncuciderea. Punctul de plecare în anticriză îl constituie familia creştină.
Ţăranul român tradiţional nu pleca nici de voie, nici de nevoie, el era pretutindeni cel care păstra efectiv teritoriul naţional. Astăzi omul este redus la o funcţie de producere şi consum, transformându-se într-un robot eficient în urmărirea propriului său interes. Satul reprezenta o unitate socială românească organică, iar vechea noastră civilizaţie este o civilizaţie sătească. Satul românesc tradiţional şi ţăranii săi au fost practic desfiinţaţi ca entitate socială care trăia pe baza tradiţiei, cutumei, în obşti conduse de legi nescrise în care ţăranii ştiau să trăiască şi să muncească laolaltă fără să experieze polarizarea socială dintre bogaţi şi săraci, individualismul egoist şi lipsa de sens. Sunt aşa zise reforme care urmăresc dezrădăcinarea ţăranului şi transformarea lui în muncitor, în forţă de muncă ieftină pentru industrie şi oligarhie şi un consumator al produselor economice şi bancare.
Astăzi unele forţe doresc distrugerea identităţii poporului român, atenţie şi la globalizare, printr-un proces continuu de atacare a valorilor sale fundamentale, atacarea Bisericii Ortodoxe strămoşeşti, distrugerea valorilor morale, distrugerea familiei creştine tradiţionale, dezrădăcinarea ţăranului nostru, distrugerea lui mentală, pentru a deveni rupt de rădăcinile sale strămoşeşti, de patria lui, de familia lui, de neamul lui. Ţăranul acesta trebuie să nu mai aibă valori morale la care să se raporteze, să nu mai aibă un scop, o ţintă, un sens în viaţă, să fie om al nimănui, inconştient faţă de realitatea zilnică şi nepăsător faţă de nedreptăţile din jurul lui, egoist şi ahtiat după bani, într-un cuvânt, un fel de sclav perfect pentru cei care-l conduc şi-l manipulează.
După ce-am intrat în Uniunea Europeană, mulţi ţărani, în special cei mai tineri, au migrat în Europa la muncă, aceştia aduc de acolo o altă mentalitate, alte obiceiuri specifice acelor locuri, vin cu o nouă modă în ridicarea caselor, cu o nouă arhitectură, noi materiale de construcţie, o nouă amenajare şi împărţire a spaţiului, noi culori şi toate celelalte. Se vine cu bani mulţi comparativ cu autohtonii, creându-se mari incompatibilităţi mentale. Vechea cultură ţărănească va fi chiar dispreţuită de mulţi dintre aceşti tineri veniţi cu bani şi ea va fi transformată, în bună parte, într-un vestigiu etnologic reactualizat uneori în formă festivistă, creatoare de folclor fals. Nu mai avem acum reproducerea vechilor funcţii ale culturii ţărăneşti tradiţionale, nu se mai explică valorile religioase ca experienţă trăită de socializare comunitară, pământul nu-ţi mai oferă prestigiu social care era înainte. Satul nostru românesc de astăzi nu mai reprezintă acea puternică şi echilibrată comunitate, solid organizată, cu legi şi cutume ancestrale păstrate cu sfinţenie, avem acum o comunitate alunecândă într-un proces de destrămare, invadată de modele urbane străine de mentalitatea tradiţională a ţăranului nostru. Stilul de viaţă arhaic, valorile tradiţionale dispar încet.
Tradiţia este ceea ce străbunii noştri ne-au lăsat moştenire, este materializarea trudei şi a înţelepciunii lor, este averea noastră. Avem o istorie, ştim cine suntem şi avem locul nostru, avem credinţa noastră, această tradiţie milenară ne defineşte ca entitate în cadrul poporului român. Într-o cultură fiecare individ reprezintă o universalitate nediferenţiată, fiecare individ este şi gospodar şi meseriaş şi poet şi cântăreţ şi ţăran şi arhitect. Lucian Blaga spunea, „Tradiţia este o adâncă nelinişte”, iar neliniştea este flacăra spiritului, forţa care pune în mişcare conştiinţa, tradiţia este conştiinţă.
Emigrările tinerilor spre alte zări transformă satele în enclave ale bătrâneţii. Ţăranii şi-au făcut alte repere ale vieţii, mulţi dintre ei, nu toţi, banii domină totul, supravieţuirea plăteşte tribut moralei.
Cele mai grandioase averi ale poporului nostru erau satul, civilizaţia sătească şi credinţa în Dumnezeu, aveam aceeaşi limbă, lege şi credinţă. Unitatea civilizaţională ne-a făcut să fim români, nu unitatea socială. Istoria românilor liberi de asăzi este o istorie de domni şi de ţărani, de curţi şi de sate. De la domni avem Bisericile şi Mânăstirile, pacea şi războiul, cărţile şi legile, de la ţărani ne vin datinile şi cântecele, munca şi poezia, holdele şi hrana cea de toate zilele.
Satul înseamnă matricea neamului românesc, iar reînvierea sufletului nostru ancestral rămâne singura cale de regenerare a vieţii sale tradiţionale. El poartă veşnicia pe umerii lui. Atâta vreme cât Bisericile şi Mânăstirile noastre ortodoxe rămân pline cu credincioşi, vom mai avea speranţa găsirii unui echilibru rezonabil între tradiţie şi modernism. În încheiere vă prezint cuvintele-testament ale marelui istoric şi gânditor, Nicolae Iorga. „O naţiune care nu-şi respectă trecutul şi obiceiurile creştine, un popor care-şi pierde credinţa şi nu cultivă iubirea faţă de moşie şi strămoşii săi este un popor condamnat la pieire.”