Merită citit

Într-o seară de iarnă bogată, anume aleasă de scriitorul Cornel Cotuţiu ca prag de trecere dintr-un an în altul, ne familiarizăm cu protagoniştii romanului Ce rămâne. Întîlnirea eroilor părea o întâlnire întâmplătoare, numai că, aşa cum multă lume ştie, nimic nu este întâmplător pe lumea asta.
Marta, cu neamuri istroromâne, aflase din relatările mamei Evanghelina despre faimoasele insule de lângă Veneţia – Murano şi Burano, prima vestită prin oglinzile ei, iar Burano vestită prin acele uimitoare broderii. Cele două zile în care a poposit într-un atelier de broderii i-au fost Martei de mare folos, atunci când, după sentinţa definitivă asupra fostului soţ, Marta a rămas copleşită de datorii. Din broderie, Marta a făcut artă. Pentru procurarea materialelor de cea mai bună calitate, ea trecea Carpaţii, la Bucureşti. Acolo, la Hanul lui Manuc, l-a întîlnit pe Matteo Krainer – ziarist vienez detaşat la Ambasada Austro-Ungară. La hanul pomenit, aflăm că s-a constituit Asociaţia „Carpaţii” care urmărea sprijinirea poporului român de peste munţi şi eliberarea Transilvniei. Pe Marta o bucura faptul că Bucureştiul se interesa de problemele Transilvaniei. Aacelaşi interes îl avea Matteo Krainer, dar pentru a transmite mesaje la Biroul vienez.
O relaţie de dragoste începe întotdeauna de la ceva. Un cântec popular spune că „... De la ochi, de la sprâncene,/ De la buze subţirele...” În cazul romanului Ce rămâne, scriitorul Cornel Cotuţiu găseşte cel mai potrivit şi mai la îndemână lucru: Marta „o luă spre dulap şi scoase un umeraş cu o cămaşă acoperită de broderii. În primul moment, Krainer nu pricepuse ce îi oferă femeia. Abia mai apoi, contemplând de unul singur lucrătura şi admirând-o cu drag, începu să o priceapă.” În noapte, când Marta dormea, Krainer, „contemplând cămaşa, avu revelaţia timpului şi îndemânării” celei care a brodat-o.
Marta se credea „o fiinţă fără vocaţia constanţei în cuplu, în pereche”, dar, prin Krainer, se descoperă „limpezită şi uşoară”. Amintim aici şi părerea lui Krainer, potrivit căreia „Dragostea nu poate fi împlinită decât cu dialogul trupurilor”.
La loc potrivit, Cornel Cotuţiu lămureşte frumuseţea expresiei „A trăi cu...” „Cu, aşa cum trăieşti cu aer sau cu apă. Să trăieşti, adică nu să exişti, nu să vieţuişti ca o pasăre sau ca o râmă, să trăieşti cu, adică să te împărtăşeşti din viaţa celuilalt şi el să se împărtăşească din viaţa ta, să simţi în fiecare clipă prezenţa lui în tine şi a ta în el, să asculţi freamătul tău odată cu al lui. Să te simţi perechea, să simţi că fluidul secret numit <> străbate două făpturi devenite una şi că altfel nu se poate. Nu se poate!”
Celelalte personaje ale romanului sunt nume fie din timpul istoric oglindit (Carol Scrob – autorul versurilor pentru valsul autorului român Iosif Ivanovici Valurile Dunării, maiorul Şonţu, familia Mureşianu, emisarul Bibicescu, Potsa, Henter), dar, desigur, mai cu seamă nume fictive.
Imaginile de iubire alternate cu frământările românilor care prefigurau Marea Unire sunt potrivite de autor ca nişte puzzle-uri care, până să formeze întregul, îţi stârnesc întrebări ori te poartă cu gândul la evenimentele vremii. În literatură, se poate întâmpla orice. Monseniorul Vladimir Ghika spunea că „Dacă ştii să-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o să-L regăseşti în tot ceea ce ţi se întâmplă.”
Cornel Cotuţiu are un dar despre care Nicolae Steinhardt afirmă: „Norocul lui Cornel Cotuțiu stă în darul său de observator, în susținuta atenție cerută de urmărirea nuanțelor psihologice de extremă finețe, în capacitatea transmutării cuvintelor chiar sordide în tot atâtea manifestări ale unor stări sufletești ori mintale decantate până la sfert de ton și la granulația infinitezimală.”
Titlul romanului Ce rămâne nu este ascuns prin vreo frază armonioasă şi convingătoare. Dacă titlul nu este precedat de semnul întrebării, cititorul ar putea fi tentat să-şi aleagă oricare din multele variante posibile: ce rămâne în urma unui scriitor; ce final pot avea frământările vremii; ce rămâne în urma jocului pe care-l aduc în faţa noastră eroii cărţii (nu ştiu de ce, dar mi-a trecut prin cap ideea că romanul Ce rămâne ar putea fi pus în scenă); ce rămâne din dragostea înfiripată între eroii cărţii, în vremuri istorice care cer felurite implicaţii sentimentale şi riscuri. (Charles Aznavour ne-a lăsat, printre altele, citatul: „Şi mie ce-mi rămâne după ce te-am iubit? Vocea stinsă a unui ecou... braţele, care nu mai au ce îmbrăţişa. Dar mai ales teama, teama de-a mai iubi şi mâine.”)
Se spune că, în cele din urmă, tot ţărână ajungem. Praf! Dar dacă praful e de lumină, nu-i puţin lucru!
Mai adăugăm că, într-un interviu realizat de Mihaela Solomon, interviu publicat în editorialul Curentul internaţional (S.U.A), la întrebarea: Dintre cărțile publicate de dv., care vă este…preferata?, scriitorul Cornel Cotuţiu mărturiseşte: „Ah, ce întrebare dură mi-ai pus! E ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care îl iubește cel mai mult. Îți va răspunde că îi sunt dragi toți, la fel. Totuși, hai să îți șoptesc un titlu, dar…rămâne între noi, să nu afle și alții. E vorba de romanul Ce rămâne [Scriitorul se referea la ediția I a romanului - n.n.]. Câteva persoane, care îmi cunosc cărțile, prin lectură integrală, mi-au mărturisit – fără să le fi cerut – că le-a plăcut cel mai mult această carte.”
Aşadar, romanul Ce rămâne merită citit. Coperta aleasă de Georgiana Cotuţiu are o eleganţă care te îndeamnă să duci cartea lângă inimă, înainte de a o deschide.