Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Memorialistica lui Gavril Moldovan: Petru Poantă: cinci ani de neuitare

Se împlinesc anul acesta cinci ani de la moartea lui Petru Poantă, un scriitor care mai putea încă să lumineze cu succes spaţiul culturii dacă firul vieţii nu i se rupea la doar 66 ani. În anul universitar 1965-66 ne-am pomenit colocatari ai aceleiaşi camere 79 a Căminului studenţesc ,,Avram Iancu’’, dimpreună cu alţi ,,balici’’ ai anului întâi ,,Filologie’’ Cluj. Era o cameră aflată la un etaj superior, ,,la cucurigu’’, cum se spunea, etaj rezervat celor noi veniţi în câmpul muncii universitare.
Eu mi-am ales patul de lângă dulapuri iar cel dinspre peretele opus fusese ocupat deja de un tânăr care aveam să aflu că se numera Petru Poantă. El s-a nimerit să fie alături cu patul de un alt coleg de an de la secţia germană, Franz Hodjak, care atunci nu aveam de unde să ştim că va ajunge unul din cei mai buni poeţi de limbă germană din ţara noastră. Ciudăţenia numelui de ,,Poantă’’, noutatea şi limpezimea de lacrimă a cuvântului ,,Cerişor’’ (satul hunedorean de unde provenea) m-au făcut imediat să comunic cu el, să infirip un mic dialog, trecând repede, cu consimţământul amândurora, de la apelativul ,,dumneavoastră’’ la ,,tu’’, dialog în care era vorba despre profesorii noştri ce urmau să ne predea unele materii din anul întâi sau despre alte urgenţe ale începutului de an universitar. În ce mă privea, eu mă socoteam un veteran al Clujului întrucât, cu doi ani în urmă, fusesem elev în oraşul transilvan la o şcoală tehnică de doi ani, pe parcursul căreia, la propunerea colegului meu de liceu Traian Bradea, aflat atunci în anul doi la aceeaşi facultate, frecventam unele cursuri în Sala 26 a Facultăţii de filologie de pe strada Horea, în calitate de student clandestin. Învârtindu-mă aşadar prin mediul studenţesc încă înainte de-a face parte din el, urmărind spectacolele susţinute la Casa de cultură a studenţilor, cenaclurile literare şi unele cursuri ce mă atrăgeau, eram depozitarul unor informaţii, eram la curent cu o serie de date referitoare la viaţa studenţească, pe care le împărtăşeam cu bucurie noilor mei colegi, chiar mimând un uşor aer de superioritate. Ştiam, de pildă, de performanţele retorice ale profesorului Ion Vlad (Ştiinţa literaturii), de verva sclipitoare a lui Draşoveanu (Lingvistică), aflat în polemică cu Alexandru Graur, de bonomia şi seriozitatea cu care Mircea Zdrenghea îşi elabora discursurile referitoare la Limba română contemporană, ori de minuţiozitatea şi înflăcărarea cu care profesorii Octavian Şchiau (Istoria literaturii române vechi) şi Dumitru Pop (Folclor) îşi ofereau elocinţa. Petrecusem ceva timp în sala de reviste a Facultăţii, îl cunoscusem pe Ion Alexandru cu ,,păţaniile’’ lui clujene. Mai fusesem dus de un prietean la Institutul de arte plastice ,,Ion Andreescu’’ unde puteam vedea albume cu reproduceri ale unor mari pictori străini, albume aduse din Elveţia în cadrul unor schimburi culturale. Toate acestea constituiau subiecte de discuţii cu actualul poet, atunci coleg de cameră, Petru M. Haş, Ion Matepiuc, Petrişor Ciorobea, care mai târziu va semna o carte cu nume ciudat, ,,Cassarabasa’’, Aurel Rus şi Emil Chirilă, ceilalţi componenţi ai odăiţei cu numărul 79. Eram tineri, studioşi, ambiţioşi şi voiam să profităm de tot ceea ce ne punea la dispoziţie generoasa urbe someşană în materie de cultură. Cu timpul camera noastră 79 a devenit un fel de loc de susţinere a unui improvizat cenaclu constituit spontan la care participau şi colegi veniţi din alte camere, atraşi de verva şi culoarea locală a dezbaterilor colocviale. Camerei noastre i s-a dus vestea unui spaţiu cultural. Veneau aici viitorul prozator şi redactor şef al revistei ,,Tribuna’’, Vasile Sălăjan, poetul în devenire Ioan Matei Mureşan, ce va ajunge inspector şcolar general al Inspectoratului şcolar judeţean Cluj, Ion Pop Barassovia ş.a. În una din aceste reuniuni literare l-am criticat aspru, cam pe nedrept, pe Vasile Sălăjan care tocmai publicase o proză în ,,Steaua’’, ce avea drept personaj un bătrân ce-şi scria scrisori lui însuşi, le punea în cutia poştală şi le primea tot el. Abia mai târziu aveam să lăudăm minunata lui carte ,,Coborând spre nord-vest’’. În disputele noastre paşnice Petru Poantă dădea tonul şi nu îngăduia nici o toleranţă ,,intruşilor’’ în legătură cu părerile şi aprecierile literare. Seara ne întorceam la cămin, unde retraşi în intimitatea camerei amintite, ne lansam în joviale dialoguri asupra lecturilor de peste zi, asupra cutărui şi cutării eveniment cultural. Îmi amintesc că pe vremea aceea a staţionat pe simezele clujene expoziţia plastică Ţuculescu, vizionată de foarte mulţi dintre studenţii filologi, ce a constituit subiectul unor numeroase referiri şi aprecieri, mai ales că unii dintre noi nici măcar nu auziseră până atunci de marele pictor. Cu asistenta Doina Curticăpeanu am analizat la un seminar bogăţia coloristică a lucrărilor şi varietatea ideatică ce o cuprindeau, reluând temele de discuţie şi în cadrul camerei noastre 79. Expoziţia incita zona sensibilităţii noastre estetice şi depistam cât mai multe simboluri în lucrările autorului. Piesele de teatru scurt ce se jucau atunci la Casa de cultură (,,Banda de magnetofon’’ de ex.) sau filmele vizionate erau şi ele în vizorul dezbaterilor noastre aprinse. Se rosteau chiar şi bancuri cu Ceauşescu până când colegul nostru Teodor Pandrea, securist în devenire (aflasem mai târziu), ne-a atenţionat foarte serios cu cuvintele : ,,Fără, tovarăşi !’’. Adică fără bancuri politice. Dacă privesc acum în urmă viaţa mea de atunci îmi pare un miracol, ceva neverosimil, ceva ce nu ştiu dacă chiar a avut loc. Ani peste ani strânşi au îndepărtat-o de mine şi au decredibilizat-o astfel încât ,,îmi pare că ea cură încet repovestită de o străină gură’’. Poate faptul că eram amândoi de la ţară, poate atracţia lui Petru Poantă pentru poetul Coşbuc, originar din ţinutul de unde proveneam şi eu, audiţiile în comun ale programelor de muzică populară de la difuzorul camerei noastre, poate patima ţigărilor (numai noi doi dintre cei enumeraţi mai sus posedam acest viciu) care ne însingura prin locuri adecvate fumatului, ne-au făcut să ne apropiem, să ne devenim mai ataşaţi chiar din primele zile. Aflasem că în liceu confraţii îl porecliseră ,,chestorul’’ şi făceam haz de aceasta. El aduna cotizaţiile şi bani pentru filme vizionate în comun, de unde şi simpatica adresare. După un timp mă pecetluiseră şi pe mine colegii cu apelativul ,,Polonu' ’’, nume derivat din Cronica moldo-polonă pe care noi o învăţam la Istoria literaturii române vechi. Râdeam de toate acestea, eram optimişti, veseli, cu mult har şi aplomb în toate.Ceea ce am observat la el prima dată era râsul sincer. Râdea cu tot corpul, dacă se poate spune aşa. Scotea mai întâi un uşor hohot ridicând braţul drept la semiînlăţime, într-un gest însoţitor, cu înclinarea uşoară a corpului. Un râs dizolvant, eliberator. Căci în urma lecturilor consistente (citea enorm de mult şi reţinea totul), interiorul lui sufletesc se simţea încărcat, tensionat, iar prin râsul său deschidea o uşiţă depresurizatoare. Petru Poantă îşi lua foarte în serios condiţia de învăţăcel. De dimineaţa o pornea la cursuri sau la Biblioteca universitară unde citea din toţi marii înaintaşi ai cuvântului, români sau străini. Îl luam şi eu drept model şi căutam să citesc ceea ce citeşte şi el pentru a comenta apoi pe marginea proaspetelor lecturi. Ne entuzismam de aventurile neuitatului personaj Don Quijote de la Mancha sau de textele scrisorilor de dragoste ale Marianei Alcoforado iar Franz Hodjak se vedea foarte aprins de ,,Povestirile din Canterbeury’’, mai precis de acel personaj hazliu numit Chantaclair. Pe când citeam amândoi în acelaşi timp ,,Gargantua et Pantagruel’’, Petre râdea şi mă făcea şi pe mine să râd de personajul ridicol care, după o anumită faptă uşurătoare, se ştergea la fund cu o geantă de avocat sau cu o gâscă. El mă stimula să citesc dar şi să întrevăd unele aspecte care mie îmi scăpau. Aşa am citit cu mare răbdare şi nerăbdare ,,Don Quijote de la Mancha’’, ,,Decameronul’’, ,,Infernul’’, ,,Purgatorul’’ şi ,,Paradisul’’, ,,Eonul dogmatic’’, ,,Hamlet’’ ş.a. Adusesem de acasă o carte ce mi-a fost foarte dragă, intitulată ,,Din lirica mării’’ din care citeam cu voce tare în camera 79 poezii ale unor poeţi care au descris şi au cântat în versurile lor marea. În anul doi de studiu ne-am prezervat aceeaşi cameră 79 în aceeaşi componenţă a grupului de locatari. A venit vremea înfiinţării revistei literare studenţeşti ,,Echinox’’, Petru fiind unul dintre iniţiatori. Acolo a debutat el cu o recenzie la cartea lui Matei Gavril ,,Un copil loveşte cerul’’. Era pe vremea când autorul acestui volum încă nu-şi adăugase supranumele de ,,Albastru’’. Împreună cu Franz Hodjak audiau concerte simfonice susţinute la CUC şi traduceau din George Trakl, publicând în ,,Steaua’’. Uneori îi însoţeam şi eu la concerte. Anii au trecut, ne-am maturizat şi a venit vremea să ne numărăm fiecare bobocii. Petru a debutat cu volumul ,,Modalităţi lirice contemporane’’, Editura ,,Dacia’’ 1973, carte premiată de Asociaţia Scriitorilor din România, citită şi citată de marii critici literari care i-au semnalat autorului talentul şi puterea de analiză critică şi sinteză. Au urmat ,,Radiografii I’’ şi ,,Radiografii II’’, ,,Antologie de proză scurtă românească’’, în limba germană, ,,Războiul pentru întregirea neamului’’ (care acum ar trebui reeditată !) şi alte sute de cronici literare, studii, articole publicate la ,,Steaua’’ ca şi la alte reviste din ţară, toate acestea dând chip distinct unui scriitor devotat cauzei scrisului. Iată de pildă ce scrie criticul şi istoricul literar Ion Manolescu despre Petru Poantă : ,,Articolele lui P.P. sunt de obicei remarcabile prin două însuşiri : o pricepere evidentă a poeziei de azi ; şi un stil personal, de sursă călinesciană prin ,,uşurinţă,’’, potrivit cu obiectul. Mulţi alţii se pricep la poezie, puţini scriu atât de bine despre ea. Distincţia aceasta nu e o vană subtilitate. Petru Poantă face parte dintre cei în stare să descrie ori să definească poezia într-un limbaj în acelaşi timp critic, exact şi adecvat la textul liric.’’ (,,România literară’’ nr. 4-1979). Nu pot omite din scurta enumerare de mai sus, ce nu are pretenţia să fie exhaustivă, o istorie a ,,Echinox’’-ului’’ care încă ne mai fascinează şi astăzi prin eleganţa ei lexicală precum şi cărţile dedicate Clujului pe care e el l-a iubit atât de mult. A sosit pe neaşteptate şi vremea despărţirii. Unii dintre noi am luat drumul meseriei de profesor, Petru a fost angajat redactor la ,,Steaua’’, Franz Hodjak la Editura ,,Dacia’’ unde urma să fie coleg cu alţi doi echinoxişti, Adrian Grănescu şi Ştefan Damian. Stabilit la Bistriţa, eu îl vizitam la redacţia ,,Steaua’’ unde îi întâlneam şi pe Eugen Uricaru şi Adrian Popescu. Viaţa continua să-şi deruleze surprizele şi într-o zi am aflat de boala şi moartea sa. Scriitorii bistriţeni ne-am adunat într-un microbus şi am fost prezenţi la înmormântarea celui ce va rămâne mereu în amintirea noastră ca o persoană iluminată de cultură. A lăsat în urmă nişte cărţi de neuitat, o soţie şi ea autoare în plină afirmare, o fată cu real talent plastic. Dar şi aşa plecat cum e, Petru Poantă e mereu prezent în jurul meu, în biblioteca mea. Chiar în raftul la care mă uit acum văd cărţile dragi care au devenit populare, ,,Clujul meu, oameni şi locuri’’, ,,Efectul ,,Echinox’’ sau starea de echilibru’’ şi altele pe care le recitesc din când în când şi-mi aduc aminte de autorul lor, de prematura lui plecare dintre noi, regretând ce-ar mai fi putut el scrie. Acum, după cinci ani de neuitare, putem fi încredinţaţi că nemurirea lui Petru Poantă va continua şi ne va face pe noi, prietenii lui să-l pomenim mereu şi mereu, să-l aşezăm şi să-l reaşezăm la locul lui cuvenit în inimile noastre. El stă acum în fotoliu ca bătrânul mag din poveste, albit de vreme şi aşteaptă noi volume apărute în tipografiile subpământene.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5