Mediocrația și mediocritatea

Mulți dintre cei aflați astăzi în funcții și poziții de la care se așteaptă un nivel respectabil de gândire și acțiune dau în fapt lucruri mediocre. Putem lua un  exemplu recent, cel al Declarației de la Sibiu (9 mai 2019), a așa-zisului „summit al Uniunii Europene”.

        La acest etaj, socotit al „liderilor”, lucrul prost făcut este la el acasă. Parcurgând declarația, cititorul lucid își dă seama că nu se cunoaște situația Europei și că nu se știu gândi soluții.

De pildă, se invocă dintru început „statul de drept”, dar autorii textului Declarației de la Sibiu nu știu despre ce este vorba. Ei își asumă că statul  presupune respectarea legilor, dar subînțeleg că legile n-ar trebui schimbate, chiar dacă sunt absurde. Gândul lor este la „statul disciplinar”, în care se poate mișca doar cu aprobarea cuiva. Ei ignoră că în Uniunea Europeană suntem, totuși, constituțional vorbind, în democrații, în care oamenii au voie să reclame nedreptățile și, de ce nu, să le înlăture.

Apoi, în Declarație se spune că drepturile și libertățile cetățenilor „vor fi prețuite cum se cuvine”, ca și cum aici ar fi doar chestiuni facultative, de evaluare din partea cuiva. Or, se știe prea bine că drepturile și libertățile omului și cetățeanului sunt fundamentul statului de drept democratic, dacă acesta rămâne de drept și este democratic!

Mai departe, se proclamă voința de „respectare a valorilor înscrise în tratate”. Ca și cum tratatele, după semnare, nu ar fi obligative pentru părți!

Se pot da tot atâtea exemple de erori câte propoziții conține Declarația de la Sibiu! Autorii textului sunt evident depășiți de tema europeană. Ei sunt în serviciul unor inși, când ar trebui politici chibzuite și responsabile ale interesului public.

Presa germană scria, acum mai bine de o săptămână, că în dezbateri recente ale liderilor europeni sunt „frazări fără substanță”. Evident, a vrut să fie elegantă! Oricum, Juncker a ilustrat nivelul jos al  majorității decidenților europeni de azi, constatând, la finalul  unui mandat păgubitor pentru Europa, că „nu ne mai iubim, libidoul s-a încheiat!”. Doar asta spune un președinte al Comisiei europene într-o situație vecină cu criza?!

Poate că trebuie luată în seamă o circumstanță – Declarația de la Sibiu este un text scris de gazde, cu nivelul lor, iar oaspeții au fost respectuoși cu cei care i-au invitat la sindrofie. Numai că circumstanțele nu sunt scuze.

Sursa mediocrității de care vorbim nu se lasă echivalată cu ceea ce oamenii nemulțumiți își spun, din varii motive, „așa-i politica!” sau „ce să facem, vremuri de criză!”. Politica poate fi și altfel decât meschină, iar vremurile de criză nu sunt dispense pentru amatorismul nimănui. Este vorba de altceva, mult mai grav.

Este vorba de evoluția unor societăți europene spre desconsiderarea valorilor și aducerea în prim plan a celor care sunt cel mult media din societate. Ca să preiau termenul dintr-o temeinică examinare a situației (Alain Deneault, La mediocratie, Lux Editeur, Montreal, 2016), este vorba de triumful opusului meritocrației, de extinderea mediocrației, care este, în fond, victoria mediocrității. Exact a ceea ce Stendhal, Thomas Mann sau, la noi, Constantin Brâncuși, Liviu Rebreanu și Tudor Arghezi au veștejit, atunci când au semnalat pagubele rezultate din urcarea nepotriviților la decizii!

De unde vine azi triumful mediocrației și, de fapt, ascensiunea mediocrilor? Accidentele istoriei sunt reale, dar nu pot explica extinderea de azi a  mediocrității. Scăderea nivelului educației are loc, totuși, nu peste tot, încât nu explică orice situație. Intervenția forțelor oculte, care preferă controlabili, fie și nepregătiți, este o cauză majoră a mediocrității din societate, dar nu explică totul. Cum se observă în securismul care s-a așternut din nou peste România, serviciile secrete selectează mediocrii pentru funcții cheie, dar oferta de mediocri se formează mai profund în societate.

Faptele ne obligă să admitem că explicația ține de evoluția politicii în Europa. Aceasta a dus, cum știm prea bine, la prăbușirea politicilor ancorate în principii și viziuni partizane.

Ceea ce putem socoti, larg, stânga nu mai oferă „elaborarea concertată de constrângeri publice față de privilegiați din partea unei voințe colective” (p.7). Ea și-a asumat libertatea persoanei și corelatele ei, dar nu mai clamează crearea unei societăți diferite, ci se mulțumește să revendice ameliorări în cadrul existent. În măsura în care se manifestă, dreapta nu este nici ea creativă, ci se mulțumește să-i admonesteze pe cei care ar vrea să  depășească cadrul dat. Ea caută de fapt să integreze cetățenii, cu orice mijloc, într-o ordine instituțională sustrasă schimbării.

Toate acestea, spre deosebire de SUA din zilele noastre. Dincolo de Ocean, liberalii se revendică tot mai mult din valori ale stângii, în Europa cei de stânga se străduie să-și apropie cultura liberală. În America diviziunea stânga-dreapta s-a mutat printre liberali, iar în Europa este trăită de stânga.

Au apărut, între timp, fenomene ce au schimbat societățile. S-a format „proletariatul cu bani” – compus mai ales din lefegii de multe feluri. Aspirația acestuia este ca la diferite scrutinuri să obțină avantaje fără a periclita în vreun fel cadrul dat. Pe străzi se manifestă anarhic diferiți „radicali” care, nefiind în stare să discute despre ansamblul societății și să propună ceva, practică o „independență de clan într-un mod plebeian” și proclamă zgomotos „ruptura” de tot ceea ce este. O mulțime de intelectuali formali își exhibă nemulțumiri punctuale, elaborează soluții fragmentare și gestionează aproximativ ceea ce este, fără a fi capabili să conceptualizeze realități noi și să prezinte noi proiecte.

Unul dintre mai calificați sociologi de astăzi a examinat situația care s-a creat în Europa (Armin Nassehi, Die letzte Stunde der Wahrheit. Warum rechts und links keine Alternativen merhr sind und Gesellschaft ganz anders beschrieben werden muss, Murmann, Hamburg, 2015). Concluzia este că nu dispunem în acest moment de o descriere acceptabilă a realităților  – nici din partea stângii, nici din partea dreptei, nici din partea încercărilor de a ieși din alternativa acestora. În fond, stânga nu a prelucrat conceptual noile realități, iar dreapta vrea să plaseze oamenii în ceva aidoma unui container. „Perspectiva mai curând de stânga va înclina spre soluții centraliste, dacă ne gândim la stabilirea de cote sau la o politică a regularizării mai puternică. Partea mai curând conservativă se încrede mai departe în capacitatea actorilor de a intui și așteaptă, în continuare, până când devine în ea însăși social-democrată. Puținele conflicte care prilejuiesc mari coaliții țin seama de această diferență, dar sunt depășite într-un stil politic moderator” (p.99-100). Toate descrierile existente au o lacună majoră – nici una nu face față „complexității” care s-a creat.

Un aspect este însă și mai nou. Istoria a înregistrat „extremism de stânga” și „extremism de dreapta”, iar, acum, ni se spune tot mai apăsat, este și „extremism de centru”. După ce istorici francezi (Pierre Serna, La Republique des girouettes, 2005) au reconstituit perioade din istoria modernă în care fidelității față de convingeri i s-a prezis moartea, în favoarea adaptării la condițiile vieții, Alain Deneault vorbește de „centrul extrem”. El consideră că, de pildă, alegerile prezidențiale franceze din 2012 au dat un „regim de centru extrem” – „extremismul traducându-se aici printr-o intoleranță la tot ceea ce nu cadra cu un juste milieu proclamat arbitrar. Trece astfel ca normal... tot ceea ce puterile instituite prezintă ca atare; discriminări din partea statului, brutalitatea polițienească, precarizarea muncii, suveranitatea plenipotentă a băncilor, autonomia multinaționalelor via filialele lor, disprețul culturii, trivializarea politicii, dependența de petrol și de nuclear, ca și coabitarea contrariilor deghizată în <sinteză>” (p.24). „Centrul extrem” este acea politică ce decretează drept „patologic” tot ceea ce iese din cadrul stabilit. „Aceasta îți cere să nu mai cauți să înțelegi, ci să-ți mărginești gândirea la șantierele bătătorite, stabilite de instituție, pentru a asigura funcționarea conform modurilor sale” (p.27). Rezultatul general este expansiunea „mediocrității”.

Printre cei care populează societatea, „mediocrul” este, de obicei, mulțumit. El vociferează pe teme mici, dar nu ar accepta în ruptul capului schimbarea. Deja Nietzsche a observat că „mediocrul” este îngrijit de adaptare și caută să se plaseze dincoace de opțiuni ferme, la distanță de fiecare dintre pozițiile aflate în dispută (Așa grăit-a Zarathustra, 1885). Putem doar adăuga: prejudecata „apoliticii”, idealul situării deasupra disputelor, ajută în fapt mediocrizarea.

Altădată, mediocrația era reprezentată de autodidacți și buchiniști complexați, care știau că reperele activităților se stabilesc în altă parte. Recent, mediocrii  au ajuns să decidă pentru ceilalți oameni, iar mediocrația s-a generalizat. „Ea desemnează acum mai curând standardele profesionale, protocoalele de cercetare, procesul de verificare și etalonările metodologice prin care organizațiile dominante se asigură că își fac interșanjabili subalternii. Mediocrația este ordinea în funcție de care meseriile cedează locul funcțiilor, practicile tehnicilor, competența execuției.... Devenind un mijloc de subzistență pentru săraci și un mijloc de a face să se producă valoare comercială pentru bogați, se înțelege că munca trebuie formatată, la rândul ei, la un nivel mediu” (p.26). Munca proprie, meritul, valoarea persoanei nu mai alcătuiesc criteriul, precum în economia clasică. Locul lor este luat de sprijinul ocult, aranjamentul, accidentul istoric.

În funcție de societate, diferite „personaje conceptuale” întruchipează mediocritatea. Să privim câteva exemple din jur.

Există „mediocri de nevoie”. Mulți oameni știu cât valorează cei care îi comandă, dar se gândesc că au de plătit rate, de întreținut familii, de aranjat  odrasle și se complac.  Există, apoi, „mediocri creduli”. Este vorba de inși care nu se mai obosesc să judece cu capul propriu, ci cred în toate palavrele ce li se prezintă și se mulțumesc să conteze ca „resursă umană”.

Există, mai departe, „mediocri profitori”. Un profesor din Germania îmi spunea uimit zilele trecute că un „coleg” de-al lui, profesor la universitatea clujeană, tocmai i-a relatat satisfăcut că și-a plasat în acea  universitate fiicele și ginerii. Nu mai amintesc că Nicolae Iorga și Sextil Pușcariu s-ar răsuci în mormânt știind că  ceea ce ei cereau imperativ acestei universități – anume, să nu cedeze cumva nepotismului – se practică azi pe scară mare și voios. Simptomatic, „colegul” clujean nici nu înțelegea că în alte țări, Germania, dar nu numai, așa ceva este cu desăvârșire interzis prin lege! Mediocrul, fie el și titrat, chiar crede că așa este lumea – totul este pe apucate!

Sunt și „mediocri zeloși”. Un prim ministru al Olandei, în loc să se informeze înainte de a vorbi, le trântește românilor că nu-i acceptă încă în Schengen, după ce ia de bune perorațiile despre „asaltul la justiție”. El nici nu vrea să observe că, acele perorații confundă șmecherește cauza unei societăți, cu o miză subiectivă – păstrarea de prerogative de a numi judecători și procurori în mâna unei persoane. Unii mediocri din jur își chiar închipuie că justiția ar fi în pericol și alarmează oamenii cu susținerile false ale ziselor „autorități”.

Mai sus se plasează  „mediocrii ajunși”. Ei n-au emis vreo idee despre ce-i de făcut pentru societate, dar au obsesia folosirii ca instrumente a ceea ce, în mod normal, se refuză acestui rol  –  justiție, stat, reuniuni internaționale. Ei vor să facă din funcții proprietăți. Suficienți, ei forțează orice. Acum au forțat Declarația de la Sibiu, cu care  un student ar cădea ca nepregătit la un examen normal.

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>

 

USR-PLUS

Comentarii

20/05/19 15:05
George Carp

Domnule Marga, vă rog să scrieţi un articol despre nivelul intelectual al doamnei prim ministru Viorica Dăncilă,al Guvernului său şi al Parlamentului!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]