Medalion aniversar Liviu Antonesei

 

Marele scriitor Liviu Antonesei împlineşte 60 de ani. Ziarul Răsunetul îi urează multă sănătate şi bucurii! De curând maestrul ne-a oferit bucuria de a împărtăşi bistriţenilor din experienţa vastă, într-o întâlnire memorabilă la Casa cu lei. Cititorilor le oferim un medalion liric din proaspătul volum “Un taur în vitrina de piatră” apărut  la Editura Adenium.

 

 

Arhitectură muzicală. Cîntec

 

Nu mai este durere,

nici disperare

în bizarul meu suflet.

Doar o îngheţată,

o veşnică nepăsare

căzută cu franjuri

de tunet.

 

Mîna mea în veci

nu va căuta luminoasa

întindere de sulf.

Steaua din ochi

incendiază casa

în care îmbătrînise

Beowulf.

 

Sîntem opaci ca două

viori dezacordate –

dinlăuntru răsună

ecoul, numai ecoul

notelor sparte

înălţînd în adîncuri

tempoul!

Ars amatoria

 

Dar şi îndepărtarea absurdă a iubirii noastre

din lumea de aici va trece – pod peste ape secate.

În ceruri, în pămînt, totuna vom fi.

 

O singură stea deasupra.

Un trup în adîncul de întuneric,

o inimă roşie şi putredă în sticla eternităţii.

 

Ne vom iubi într-o noapte,

ne vom urî într-o zi.



Cours d’amour

 

Fără încetare ne vom iubi în noaptea

care nu vine. Fără încetare.

Noaptea – care nu vine. Noaptea.

Halucinaţi norii în cuiele lunii albastre –

un parfum trist doarme în urbea

aceasta crucificată.

 

Tu nu eşti, ea a plecat într-o trăsură

de fier cu şase cai albi. Prea frumos ar fi totul –

gîndacii de motorină îmi urcă alene

pe braţe. Cuţitele zilei gîdilă ochii.

Acoperişuri, rigole rigide şi roşii.

 

O, se aude cum urlă sirena

uzinei de numărat morţii.

E bine. E bine. E bine.



Dar

 

Dar dacă m-aş ridica pe vîrfuri

şi dacă mi-aş scoate ochelarii opaci,

dacă m-aş ridica pe vîrfuri,

peste munţi, peste cîmpii, peste ape,

dacă m-aş ridica pe vîrfuri,

ce aş vedea în depărtare, peste cîmpii,

peste munţi şi păduri, peste ape,

în flăcări şi-n sîngele tău,

peste cîmpii şi păduri, peste ape,

ce aş vedea în lumina apusului?



Elegie în grădinbotanică

 

na mea către fructul putred

aunui alt sezon – primăvara

amintită saimaginată a orientului

îcararespiraSubpămîntenii.

 

Arterele descriu geografia unui

neoplascruinează trupucătre

eliberarea Formei interzise

şi sceptice…

 

O, necuprinsugrădinii botanice

îmiezul acelei zile luminoase –

ca o bucurie a trupului îaltrup.



În patria mea

 

în patria mea în care unii au pîinea

şi alţii cuţitul şi un inoxidabil

lanţ de interese îi leagă pe unii de

ceilalţi,

în patria mea strălucitoare şi tristă,

eu sînt un corb bătrîn, fără aripi,

un paria însemnat cu stea albă în frunte,

un recipient fără fund în care-şi vomită –

cu toţii – fierea şi neputinţa şi ura.

Şi pentru că în patria mea de nimic

nu-mi e teamă

şi pentru că în patria mea nimic nu mi

se poate întîmpla în afara iubirii

mele disperate pentru Maria,

sînt cuprins subit de o stranie bucurie,

de o fericire fără margini a gîndului

inimii mele, de un extaz infinit

ca o moarte de aur şi sînge. Ca o lumină

a cărnii.

Drept care, în patria mea de gînduri ucise,

de vinovate tăceri, de umile elanuri interioare,

eu răspund şi semnez propriu:

Liviu Antonesei.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5