Martin Ohler, ultimul meseriaş din Sugălete

Bistriţa veche, urbea care a trăit şi după industrializarea din anii 70 ai secolului trecut mai există doar în insule arhitectonice, cele mai multe dintre ele în centrul istoric. Clădiri care vorbesc în tăcerea lor despre un trecut, unul nu neapărat glorios, dar cumva demn şi corect în felul epocilor care au trecut peste acest burg săsesc. Mai sunt şi martori în viaţă ai acelui trecut. Sigur, un trecut ceva mai apropiat, 70 , poate 80 de ani nu mai mult, dar unul ce pare atât de liniştit faţă de isteria acestui prezent instabil şi superficial.

Ultimul mohican- der letzte mohikaner

Dacă ajungi dimineaţă, după orele 8:00,  în centrul vechi, pe sub boltele Sugăletelor, la capătul din imediata apropiere a primăriei Bistriţa, vei găsi intrarea într-un mic atelier, coborât parcă din anii de după Marele Război. Este exact aşa cum l-au lăsat saşii când au plecat în Heimatt. Ai putea crede că aici timpul stă în loc : uşa solidă şi care se deschide spre treapta care te duce în interiorul unei cămăruţe rămasă aşa de pe vremea primului pojar al Bisericii Evanghelice. Inscripţii în limba germană pe pereţi, un vechi ceas ce merge limbă în limbă cu „bătrânul” orologiu al Turnului. Cîteva scaune odihnesc în faţa a două mese artizanale, iar pe vechiul banc de lucru , acum, doarme o menghină. În picioare, cu nişte scule speciale în cele două mâini  şi care , acum, nu le mai găseşti nicăieri, bătrânul  Martin Ohler , meştereşte ceva la o maşină de cusut. „ E un fel de antrenament! Trebuie să fac ceva, să lucrez ceva, altfel mă îmbolnăvesc”, ne spune meşterul.

Ein Mann, ein wort…

Oamenii se nasc şi mor, vin şi pleacă, maşinile, dacă le îngrijeşti, rămân, iar vechile maşini de cusut, cele din trecutul deja secol XX, sunt deja piese de muzeu, unele pe care bătrânul meşter le ştie repara, le cunoaşte fiecare piesă, fiecare mecanism.

Pe Martin Ohler îl găseşti, în fiecare zi, opt ore, tot timpul face câte ceva. Asta după 60 de ani de muncă neîntruptă. Încă mai primește de lucru de la croitorese și croitori din toată Transilvania. Vin oameni chiar din Brașov, Mureș sau Cluj, cu speranța că bătrânul meşter  le poate repara mașinile de cusut. Cei mai mulți pleacă mulțumiți de cum le-au fost reparate „bijuteriile”, care recunoaște că, mai ales în perioada sărbătorilor, atelierul lui reprezintă izbăvirea croitoreselor aflate la ananghie: „Înainte de Crăciun și de Paște am foarte mult de lucru, e aglomerație mare. Mă sună croitoresele disperate că li s-a stricat mașina de cusut și de multe ori îmi trebuie să-mi tai din zilele libere ca să le ajut”.

Cum puțini sunt cei care mai știu să folosească o mașină de cusut, mulți le mai păstrează doar pentru amintirile care le însoțesc.

O viaţă, două vieţi: muncă, familia şi apoi distracţia

Sas , Martin Ohler nu a ajuns în Germania Federală a anilor 80 decât în vizită, asta, deşi, părinţii săi au plecat în anul 1977: „ Se înţelege că eu aş fi vrut să plec, aşa, să fiu cu părinţii mei, mama fiind destul de bolnavă, dar nu a vrut soţia mea. A zis atunci că, poate, e mai bine să rămânem aici. Nu am vrut să-mi sacrific familia, aşa că m-am sacrificat pe mine”, ne povesteşte Ohler.

 Chiar dacă ar fi trait mai bine în Vest, Martin nu regretă că a rămas în România, unde meseria lui încă mai este căutată: „Românii mai repară lucrurile defecte, spre deosebire de nemți care aruncă mașina de cusut la container imediat ce dă semne de slăbiciune”, spune el.

L-a cunoscut pe Muşuroaia, fostul şef al Securităţii din BN

L-am întrebat cum a primit paşaport pentru a vizita Germania în anii 80 din vremea regimului Ceauşescu: „ Mă ştiau toţi de om corect, meseriaş bun. Mama era grav bolnavă, aşa că am cerut să fiu primit la colonelul Muşuroaia, căruia i-am explicat situaţia, solicitându-i un paşaport. M-a refuzat, dar i-am replicat că, fiind sas, tot va trebui să mă lase să plec, peste un an sau doi, tot voi pleca. M-a înţeles, am primit paşaportul şi, aşa cum am promis, am venit înapoi: sasul a venit înapoi, românii au rămas. Asta s-a întâmplat”, ne povesteşte Martin Ohler.

 

60 de ani am tot învăţat

Cu  60 de ani în urmă, tânărul Martin Ohler intra pe porțile Cooperativei Meșteșugărești din Bistrița și începea o carieră neîntreruptă până acum nici măcar o zi. Martin a învățat meserie ca ucenic. Arta răbdării și responsabilitatea pentru munca lui a învățat-o încă din prima zi, când și-a dat seama că are în mâini pâinea colegilor săi de muncă: „În spatele meu erau câteva mii de oameni, cărora dacă nu le reparam eu mașina nu puteau munci și nu aveau bani. Eram tânăr și a trebuit să mă descurc singur, nu m-a învățat nimeni, a trebuit să-mi bat eu capul să îmi pot face treaba. M-au obligat acolo să mă fac specialist în toate și să învăț de toate”, își amintește Martin.

 

Mașinile de cusut sunt unice în felul lor și trebuie să le știi secretele

„Învăţ şi tot învăţ. Niciodată nu mă opresc din învățat. Câteodată merg acasă și când nu am ocupație mă gândesc la anumit modalități de a lucra mai eficient sau cum să repar un mecanism anume care mi-a pus probleme. E un dar de la Dumnezeu să nu fi văzut niciodată o unealtă dar să știi să o construiești bazându-te doar pe ce ști că ai vrea să faci cu ea. Dar e o satisfacție cu atât mai mare, pentru că știu că am făcut ceva unic. La brutărie, dacă se arde pâinea, o arunci și faci alta. Aici, dacă ai stricat o piesă, trebuie să arunci toată mașina, pentru că e foarte posibil să nu mai găsești piesa altundeva”.

Vrea să lucreze până cînd va cădea cortina

Atelierul din ansamblul Sugălete este ceea ce îl ţine în viaţă pe bătrânul meşter. Face 75 de ani, dar nu vrea să audă de pensionare: „ Cât timp văd cu ochii și nu-mi tremură mână, mai pot lucra liniștit. Dar când ceva nu o să mai fie în regulă, mă opresc. Asta are mult de-a face și cu stilul de viață pe care l-am avut. Am avut mulți colegi de muncă care la 50 de ani au intrat în pământ din cauza băuturii. Eu am ales altă cale, cea a muncii. Dacă aş putea să mă întorc în timp? Tot asta aş face, ce altceva. Ordinea şi cumpătarea sunt virtuţi, e bine să te poţi ţine de ele”, mai spune bătrânul meşter.

Din păcate, Martin Ohler e ultimul mohican. E un meşter fără ucenici, fără calfe, doar el şi maşinile sale: „ Meseria asta e grea dar e frumoasă, dar nu mai are trecere. Sunt ultimul mohican, nu voi avea cui să predau acest atelier. Nu am găsit pe nimeni care să fi vrut să înveţe această muncă migăloasă, iar acum e târziu. Lumea s-a schimbat, e prea multă superficialitate, oameni şi mărfuri de doi lei”, conchide Martin Ohler.

Plecăm împreună cu meşterul nostru. Martin Ohler închide atelierul aşa cum o făceau şi vechii meseriaşi din urmă cu 100 de ani: întîi obloanele de lemn masiv de la fereastra zăbrelită, şi, mai pe urmă uşa, după care celelalte două obloane din lemn care păzesc atelierul. Din tipicul de acum un secol, lipseşte doar agăţarea cheii într-un loc ştiut doar de meşter. Acum, cheia merge acasă cu bătrânul Martin Ohler, pentru că doar el mai deschide şi închide acest loc…

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]