Marilena Toxin: Vis de Crăciun

Versurile populare culese de Lucian Blaga mi-au adus aminte de copilărie. „Frunză verde măr uscat,/ Astă-noapte m-am visat/ că „Moşul” m-a sărutat./ M-am trezit – am pipăit,/ Şi nimic n-am găsit/ Numai al părinţilor dor/ Scris pe faţa pernelor / Cu mătasa genelor/ Şi cu roua ochilor”.
Înaintea sărbătorilor de iarnă, mama, prea tânără, cu trei copii de mână, pe un ger năprasnic, a decis să se despartă de tata şi să ne încredinţeze statului, adică să ne dea la un orfelinat. Nu aveam decât vreo cinci ani, fratele meu patru, iar sora cea mică, cu bucle aurii, vreo doi şi jumătate. Chipurile păreau ascunse în basmale şi căciuliţe. Nimeni nu vorbea. Mama mă atingea din când în când, aşa ca din greşeală, cu marginea paltonului. O avea pe sora cea mică în braţe. Eu, cu fratele de mână, nu reuşeam, pe întunericul necuprins, să ţinem pasul cu ea. E adevărat că, o bună bucată de drum am mers cu maşina. Ninsese mult şi totul în jur devenise des şi alb, ca într-o poveste.
Mergeam mai departe, unul lângă altul, zgribuliţi. Din când în când sora cea mică rupea tăcerea cu un scâncet.
Totul încremenise în jur. Neaua zăcea grea, pe fiecare ram de pe copacii ce străjuiau drumul nesfârşit. Simţeam în ghetuţele mici şi strâmte înţepături de ace. Mă aflam undeva detaşată de lume, ca într-un basm. Reliefuri întortocheate şi rotunjite apăreau peste tot, ca ieşite din pământ. Erau forme nedefinite, pufoase şi albe. Nicio boare, nicio spulberare fugară prin crengi nu tulbura neclintirea troienită a iernii.
Priveam templul alb ce ne înconjura, fascinată şi cuprinsă de o nemărginită tristeţe. Am constatat că cerul era negru şi înstelat. Undeva, în depărtări se zăreau luminiţe galbene ce prindeau forme stranii în ochii mei înlăcrimaţi, de copil.
Îmi imaginam, în luciul zăpezii ce scârţâia sub picioare, pietre preţioase. Mă gândeam ce bine ar fi să ne întoarcem, în casa sărăcăcioasă, la soba cu lemne, la căldură, chiar dacă certurile dintre părinţi şi vizitele scurte ale unor bărbaţi, necunoscuţi mie, îmi tulburau liniştea. Deodată, parcă ghicindu-mi gândurile, mama, o tânără frumoasă ce iubea aventura, şi-a aplicat ochii mari, albaştri, spre mine, fixându-mă cu privirea rece, tăioasă. „Să nu crezi că n-am să mă întorc după voi niciodată. Când am să pot, şi nu ştiu când va fi asta, voi veni… Până atunci să ai grijă de fraţii tăi, tu eşti cea mai mare! Ai înţeles?” Atunci mă simţeam mândră, plină de importanţă, o adevărată femeie. În fapt, nu prea am avut copilărie şi de când mă ştiu sunt de meserie „mamă” chiar şi acum când lucrez în învăţământ.
O lucrare tainică a lui Dumnezeu m-a făcut să o privesc pe cea care-mi dăduse viaţă. O admiram mult. Buzele cărnoase rujate cu grijă arătau că era perfect conştientă de frumuseţea ei. Aproape că-mi venea să plâng, dar lacrimile îmi îngheţaseră în colţul ochilor. A urmat apoi o „casă”. Era noapte. Două femei străine, cu halate apretate, ne-au preluat ca pe nişte colete. Picioarele îmi erau amorţite şi m-am trezit cu ele într-un lighean cu apă rece. Fratele meu era tăcut şi obosit. Nu-mi amintesc vorbele mamei, dar ştiu precis că a înmânat nişte hârtii şi, cu o putere de convingere netăgăduită, a dispărut în noapte doar în câteva minute. Acolo, într-o cameră caldă, străină, plină de paturi cu copii abandonaţi, lacrimile mi-au curs şiroaie pe perna rece. Am adormit cu toate responsabilităţile de om mare. Tratamentul de la casa de copii era unul anost, lipsit de afecţiune. Chiar a doua zi am lunecat în baie şi mi-am spart arcada de la ochiul stâng. Am ajuns cu capul în marginea toaletei. Sângele îmi şiroia cald pe obrazul de copil învăţat cu durerile. Priveam pe geam moliciunea zăpezii atotcuprinzătoare. Eram îngheţată şi ameţită.
O femeie, o infirmieră mai cu suflet, m-a văzut, m-a luat în braţe, apoi a fugit la cabinetul medical. A treia zi, cu fraţii mei de mână, fiindcă atât cât puteam îi ocroteam şi mereu eram în mijlocul lor, am auzit nişte cântece numite colinde.
L-am auzit din ce în ce mai clar. Copiii mai mari făceau repetiţie pentru o serbare în cinstea lui „Moş Gerilă”.
Era ceva atât de nou pentru mine! Habar nu aveam cine era „personajul” şi care ar fi trebuit să fie rolul său.
Cel mai tare m-am speriat de o pereche de mănuşi negre, din piele! Aveam impresia că sunt o prelungire a labelor de lup, deşi nu văzusem în viaţa mea până la cinci ani un lup, măcar o imagine într-o carte cu poveşti. Luminile, diamante uriaşe, în bradul umplut cu coşuleţe din carton îmbrăcat cu hârtie creponată mi-au luat ochii. Cum arătau; milioane de culori, nici unul dintre noi trei nu mai văzuse aşa ceva! Eram muţi de uimire, cu privirile agăţate pe cutiile împachetate minuţios, goale. Pentru mine era absolut o magie. Cum să te îndoieşti de puterea lor. De la roşu la verde, de la mov la auriu, albastru ori portocaliu, totul părea fascinant.
Apoi, un murmur de uimire a cuprins sala în care se desfăşura tot spectacolul de la „orfelinat”. Înghesuiţi cu mari, cu mici, l-am privit pe „Moş Gerilă”. Am revăzut mănuşile negre, din piele, de care mă speriasem cu o zi înainte. Inima îmi bătea cu putere, mai să-mi spargă pieptul.
Afară, rotocoale de zăpadă şi de vânt gemeau, încercând să intre prin ferestre. Era un ger cumplit!
Moşul, cu o mască de carton colorat pe faţă dăruia câte o pungă cu dulciuri şi o portocală fiecăruia. Avea un sac mare, o faţă de plapumă strânsă la gură cu o sfoară. Nu l-am prea înţeles atunci. Cineva a explicat doar că „Gerilă” vine de la ger şi că moşul apare din când în când, adică o zi pe an. Nu aveam noţiunea timpului pe atunci. Eram năucită că „moşul” cel bun are daruri pentru fiecare. Rând pe rând, cei mari şi cei mici au primit „o punguţă”, o adevărată comoară. Eu am rămas într-un colţ, ultima. I-am luat pe fraţii mei de mână şi, în plânsul surorii mai mici, m-am apropiat acolo, lângă bradul împodobit, de Moş Gerilă. Obosit şi încălzit, magicianul a băgat mâna în „sac”. A mai scos două punguţe. Când eu am întins mâna după darul meu, am auzit o voce de bărbat, răguşită: „Nu mai am nimic, draga mea!”
Fratele meu mi-a întins „cadoul” lui. Eu, ca o „mamă” adevărată, am refuzat categoric. Sufletul meu de copil era însă sfâşiat.
În noaptea aceea am avut coşmaruri. Peştii zburau din apă, se spărgea gheaţa sticloasă şi ca nişte păsări urâte şi negre se îndreptau spre mine mănuşile negre din piele. M-am ridicat din pat cu părul ud şi priveam nedumerită în jur. Ce căutam eu acolo? Cine erau ceilalţi? Mi-a venit apoi în minte o propoziţie: „Pentru tine, Moş Gerilă n-a venit!” Îi auzeam glasul răguşit şi mă întrebam de ce… eram eu cel mai rău copil şi nu meritam, de ce…
A doua zi, ca o compensaţie, am fost îmbrăcaţi bine şi scoşi în curte să facem oameni de zăpadă. Nu-mi plăcea să mă amestec printre cei mari. Eu aveam mereu grijă de cei mici.
Îi priveam matern, cu drag şi dacă mă concentram puteam să privesc mai departe, în orizonturi, pe coama rotundă a pământului, deasupra zăpezilor scânteietoare.
De atunci, chiar dacă „Moş Gerilă” n-a venit, îmi place să dăruiesc altora, cu amândouă mâinile. Mă apucă, uneori, un entuziasm caraghios, aproape fără limite. Oricât aş vrea să mă întorc în vremurile acelea, nu mai pot. Dar pot să am grijă de cei săraci şi să dăruiesc tuturor. O vorbă de duh spune: „Dăruieşte şi vei dobândi!”
Abia acum am înţeles tâlcul întâmplării şi povestea cu mănuşile negre, întinse. Cu mănuşi ori fără, dăruiţi oameni buni, mai ales în seara de Crăciun!