MÂINI ÎNZESTRATE

MÂINI ÎNZESTRATE este titlul unei cărţi despre care doresc să vă împărtăşesc câteva impresii. Spuneam într-un articol precedent că la începutul lecturii unei cărţi mizăm pe faptul că vom găsi în conţinut ceea ce ne sugerează titlul. Aşa s-a întâmplat cu cartea VINDECAREA, scrisă de Jeniţa Naidin, autoarea rubricii SCRISUL şi CITITUL ca TERAPIE din ziarul RĂSUNETUL, carte despre care am scris în articolul: ÎNVĂŢĂM DIN CĂRŢI.

Doresc să exprim mulţumiri şi recunoştinţă tuturor cititorilor articolului de mai sus, a căror numeroase accesări pe internet m-au încurajat să continui comunicarea prin cuvinte despre cartea MÂINI ÎNZESTRATE, autori: Dr. Ben Carson şi Cecil Murphey, publicată de Casa de Editură Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2003, o carte din care putem învăţa multe, deopotrivă tineri şi adulţi.

În acest volum citim povestea vieţii unuia dintre cei mai talentaţi şi cunoscuţi neurochirurgi din lume, dr. Ben Carson.

Benjamin Solomon Carson s-a născut în Detroit, Michigan. Mama lui, Sonya Carson, a renunţat la şcoală în clasa a III-a şi s-a căsătorit cu Robert Solomon Carson, pe când avea numai 13 ani. Părinţii lui au divorţat când acesta avea doar 8 ani. Autorul îşi aminteşte că mama lui, deşi era o femeie aproape fără nici o educaţie, fiind crescută în mijlocul unei familii numeroase cu multe greutăţi, a făcut minuni în viaţa fiilor ei, în momente în care părea că nu mai există nici o cale de ieşire. I-a educat pentru a trăi autonomi şi independenţi prin muncă şi dobândirea unei culturi şi profesii care să le dea un sens în viaţă.

Tăria ei de caracter se trăgea dintr-o credinţă profundă în Dumnezeu şi dintr-o capacitate uimitoare de a inspira încredere fiilor ei. Mama lor le-a limitat timpul în care se puteau uita la televizor şi le-a cerut de asemenea să împrumute câte două cărţi pe săptămână de la bibliotecă, pe care urmau să le citească, iar în weekend să le povestească ei.

Odată ce s-a conformat programului impus de mama sa, Ben a realizat brusc că avea rezultate bune la toate materiile, a ajuns să-şi uimească profesorii şi colegii cu performanţele obţinute şi atunci a fost momentul când şi-a dat seama că nu era prost. De la vârsta de 10 ani a dorit să facă medicină şi de la vârsta de 13 ani a citit revista Psihologia astăzi, din care înţelegea doar unele articole. De la vârsta de 14 ani credinţa în Dumnezeu a devenit pentru el o trăire sufletească intensă, „a ajuns efectiv o parte din mine”. De atunci are un cântec preferat: „Isus e totul pentru mine”.

Dr. Ben spune, acum când este un om realizat, pentru a fi auzit de tineri: „Nimeni nu e vinovat pentru eşecurile altuia. Destinul ţi-l faci cu propriile mâini. Totul e să profiţi de ocazii atunci când ţi se oferă şi să porţi singur responsabilitatea pentru alegerile pe care le faci. Mama nu m-a slăbit până n-am înţeles pe deplin că, în ultimă instanţă, sunt răspunzător pentru viaţa mea; că, dacă vroiam să realizez ceva, era timpul să iau frâiele în mâini.”

În timpul verii, Ben era mereu în căutarea unui job, încă din vremea liceului. În timp ce lucra pe perioada verii, a devenit conştient de o capacitate deosebită cu care fusese înzestrat, o coordonare extraordinară între privire şi mişcări, un lucru esenţial, mai ales pentru un chirurg. Avea capacitatea de a vedea lucrurile tridimensional. Pe durata studiilor de medicină, dar şi mai târziu, Ben a învăţat să aprecieze această calitate cu care l-a înzestrat Cerul, aceasta constituind şi motivul de la care îşi trag faima „mâinile înzestrate”.

Având o admiraţie deosebită pentru spitalul Johns Hopkins, Ben a decis să trimită o cerere pentru efectuarea practicii la acest spital, iar în cadrul interviului cu şeful programului de neurochirurgie, Ben l-a impresionat pe acesta, nu doar prin notele şi recomandările pe care le avea, dar mai ales prin cultura muzicală pe care o poseda. Autorul mărturiseşte că a înţeles cu acest prilej că orice lucru învăţat îşi are rostul lui.

Sfatul pe care acesta ni-l oferă este următorul : „În orice carieră, fie că eşti electrician, secretară, muzician sau chirurg, trebuie să ai încredere în tine şi în capacităţile tale. Să ai o asemenea siguranţă încât să poţi spune: Pot totul. Dacă nu ştiu ceva, întreb. Foarte simplu”.

Fiind admis la Johns Hopkins, a fost nevoit să muncească din greu ca şi intern, dar urmărea în acelaşi timp să aibă relaţii bune cu toţi, chiar şi cu personalul auxiliar, deoarece mama lui fusese un dascăl excelent pentru el, învăţându-l că toţi oamenii sunt egali. De fiecare dată când are ocazia să le vorbească tinerilor, dr. Carson accentuează acest aspect :

„Este imposibil ca cineva să fie absolut inutil. Dacă sunteţi atenţi şi politicoşi cu ceilalţi, şi ei vă vor trata la fel. Indiferent că urcaţi sau coborâţi în ierarhia socială, veţi întâlni acelaşi gen de oameni. În plus, gândiţi-vă că fiecare este un copil al lui Dumnezeu.”

Deşi era un medic bun, fiind negru, a fost confruntat deseori cu o serie de ostilităţi din partea pacienţilor. Găsea de fiecare dată puterea de a-şi spune că părerea unora ca aceia nu însemna părerea tuturor. Autorul mărturiseşte că simţea în acele momente, ca şi în anii de mai târziu, că are o răspundere de a oferi adolescenţilor de culoare un exemplu. Tinerii aceştia trebuiau conştientizaţi că singura cale de a ieşi din starea lor deplorabilă era să-şi exploateze la maximum talentele cu care au fost dotaţi şi nu să aştepte ca alţii să le rezolve problemele.

Una dintre cele mai importante operaţii din cariera doctorului Ben Carson a fost aceea de separare a unor gemeni siamezi, care aveau capetele lipite. Patrick şi Benjamin Binder s-au născut prin cezariană la 2 februarie 1987, cântăreau împreună 4,025 kg şi aveau capetele lipite la spate unul de altul. Deşi nu împărţeau nici un organ vital, cei doi aveau în comun o secţiune a craniului, pielea şi o venă importantă care face legătura între creier şi inimă. O echipă de patru medici, din care făcea parte şi dr. Carson, s-a deplasat în Germania pentru a analiza starea siamezilor. În următoarele cinci luni, echipa de la Johns Hopkins a făcut planuri şi a analizat fiecare complicaţie care putea să apară în timpul operaţiei.

Operaţia gemenilor a început la ora 7:15, pe data de 5 septembrie 1987 şi a durat douăzeci şi două de ore, timp în care părinţii gemenilor au fost ţinuţi la curent cu mersul operaţiei.

Deşi operaţia a decurs bine şi gemenii au fost separaţi cu succes, pentru a permite destinderea creierului, medicii le-au provocat acestora o comă artificială cu fenobarbital, din care nu era sigur ca o să-şi mai revină. După ieşirea medicilor din operaţie, coridoarele spitalului erau ticsite de reporteri, fiindcă ceea ce tocmai se petrecuse reprezenta un eveniment istoric.

Deşi după operaţie, şansele de supravieţuire prevăzute de medici erau doar de 50%, pe data de 2 februarie 1989, doi băieţi drăgălaşi şi viguroşi îşi sărbătoreau cea de-a doua aniversare.

Erau în sfârşit liberi !

Doctorul Ben Carson a înfiinţat împreună cu soţia sa Candy o fundaţie prin care acordă burse tinerilor dotaţi intelectual. Este un model pentru mulţi tineri, pentru care organizează seminarii în şcoli şi pe care îi încurajează să-şi descopere talentele cu care au fost înzestraţi de Dumnezeu, pentru a a avea succes în viaţă.

Acesta afirmă: „Îmi vine de multe ori să râd când mă gândesc la cheia succesului meu. Totul a început când mama ne-a stabilit norma de două programe şi două cărţi pe săptămână.”

Medicul primar neurochirurg, care a conceput şi coordonat cu succes numeroase operaţii pe creier, nu este altul decât puştiul care altădată colinda mahalalele oraşului Detroit.

Doctorul Ben Carson a primit de 27 de ori titlul de Doctor Honoris Causa, iar în iunie 2008 preşedintele George Bush i-a acordat Medalia Prezidenţială a Libertăţii.

Să nu uităm faptul că Doctorul Ben Carson, atât la începutul lucrului, cât şi după fiecare succes, aduce mulţumiri şi recunoştinţă lui Dumnezeu!

Alina-Cristina Ştir