Lucreţia Mititean şi o remarcabilă antologie de “Vorbe înţelepte” (Ed. Ecco, toamna lui 2014)

Am în faţă două volume sănătoase, cu estetică generală şi grafică de toată lauda, născute din dorinţa generoasă a autoarei de oferi o clipă de bucurie, spre a ne însenina pentru o vreme percepţia asupra lumii căreia ne circumscriem. Acest concept -că literatura şi arta în general-trebuie să lumineze şi să înnobileze- a născut marile spirite ale clasicismului şi nu numai. De o vreme însă, se scrie doar pentru glorie personală sau pentru un interes, nu pentru slava lui Dumnezeu sau pentru a spori lumina în omenire, cum au făcut anticii sau autorii clasici cu deosebire.
În lume, albinele îşi adună cu hărnicie dumnezeiască mierea, savanţii îşi contabilizează invenţiile, descoperirile, comandanţii de oşti biruinţele, cetăţile cucerite, elevul notele bune, sportivul medaliile câştigate cu trudnic efort, preotul sufletele întoarse pe calea spre HRISTOS Domnul, iar autorii de cărţi volumele trimise cu dragoste spre publicul cititor. În acest sens, Lucreţia şi Ioan Mititean, cuplu de intelectuali din Năsăud, „oraşul academicienilor” şi vajnicilor grăniceri, au trimis (până acum) spre noi trei volume biauctoriale interesante: „Cântecul mi-e drag” dedicat unei rapsoade populare –Maricica Mihoianu, excelentul volum de memorialistică de călătorie: „De peste ocean”şi „Portrete de meseriaşi năsăudeni” (ale soţilor Mititean şi Floarea Pleş). Când două persoane sau mai mult editează un volum (cum au făcut cândva Şt. O Iosif şi Dimitrie Anghel sub pseudonimul de A. Mirea), nu înseamnă că au ţinut împreună acelaşi creion, pix sau au tastat concomitent la calculator în cazul nostru, ci că acele persoane au ajuns la o congruenţă a convingerilor lor intelectuale şi estetice şi s-au completat reciproc în exprimare, în ideatică sau chiar în formele de redactare. Doamna Lucreţia a publicat recent şi un volum de versuri, în timp ce soţul domniei sale este unul din cei mai apreciaţi şi mai vechi colaboratori ai cotidianului bistriţean „Răsunetul”, autor de cărţi larg recunoscut şi Preşedintele Filialei Năsăudene a Ligii Scriitorilor .
Revenind la volumul de faţă al condeierei năsăudene, acesta nu se vrea o creaţie proprie, vreun rod al gândirii ce ar putea revoluţiona literatura sau vreun alt domeniu al artelor. Cunoscând că existenţa umană nu este deloc uşoară şi că adeseori grijile ne copleşesc cu povara lor, autoarea năsăudeană s-a gândit să adune motive de înţelepciune, bucurie sau chiar de haz, din câteva domenii care şi structurează cartea:
”Aforisme”, „Anecdote, „Cugetări”, „Epigrame şi catrene”, „Epitafuri” (gen Cimitirul de la Săpânţa”), „Fabule”, „Celebrităţi în anecdote”, „Rime cu ghimpi”, preluări masive din „Monitorul de Suceava” şi ca interludii, două capitole masive de cca. o sută şi apoi şaptezeci de pagini (vol. I şi II) din publicistica subsemnatului.
Ca o apreciere generală calitativă a acestei colecţii de „Vorbe vesele”, putem spune că majoritatea lor covârşitoare sunt savuroase, decente (cum îi stă bine unei adevărate doamne intelectual), adesea probând o adâncă înţelepciune dincolo de forma superficiului de glumă. Concludem astfel că de folos cugetului nostru sunt nu doar aşa-zisele cărţi „serioase”, ci şi cele ce vor să ne destindă. Bine s-a spus că „lucrurile vesele trebuie luate în serios, iar pe cele vesele să le privim condescendent.” S-a mai zis de pildă de către Vauvenargues că „Voltaire cu hazul său cinic a făcut mai mult pentru Revoluţia Franceză de la 1789 decât filozofia iluminiştilor” (mai greu accesibilă maselor). Autorii ce cultivă în ogorul lor umorul (un Mark Twain, B. Shaw,Boleslav Prus, O.Henry, A. Ward, Caragiale) sunt sub 10% din totalul literaturii universale.
Într-o zi, Sf. Antonie cel Mare (al Egiptului), întemeietorul monahismului, stătea de vorbă cu un grup de ucenici şi un vânător, trecând pe acolo, i-a văzut cu mirare cum râdeau din toată inima. „Auleo! Râdeţi şi voi ca şi noi?” se miră cu uimire mare acesta. „Desigur, răspunse marele Antonie. Arcul tău, oare îl ţii tot întins?”/ „Nu -zise vânătorul- fiindcă se rupe.”/ „Ei vezi, la fel este şi omul. De obicei suntem în rugăciune şi contemplare, dar avem nevoie şi de bucuria vorbei.”
Modul de selecţie al „Vorbelor înţelepte” ne spune multe despre însăşi condeiera năsăudeană, căci pentru a vedea lumina Sfântului Soare trebuie să avem vedere bună, pentru a sesiza înţelepciunea, noi înşine trebuie să avem înţelepciune. Iar umorul, buna dispoziţie fiinţală, de calitate, cere inteligenţă, fineţe, afecţiune, delicateţe. Considerăm că de toate face probatoriu autoarea în acest volum pe care îl pune cu afecţiune în mâna cititorilor.