La vremuri noi, ocupații vechi: Voștinăritul, încă în voga Căianului

Peisaj aparte pe Valea Ilișua, Căianu Mic s-a remarcat de-a lungul vremurilor prin ocupațiile specifice ale locuitorilor săi, apărute și dispărute în funcție de produsele cerute pe piață, dar și de evoluția/involuția demografică în timp sau de exodul spre Occident. Cândva angajați în cultivarea pământului și creșterea animalelor, sătenii de aici s-au văzut nevoiți în timp să se adapteze contextului cerut de creșterea populației și suprafața mică de teren, și au făcut-o inventând meserii noi pentru a putea trăi. Specific doar Căianului, voștinăritul își are începuturile din 1842, odată cu stabilirea unui armean venit din Gherla în Căianu Mic, pe nume Pavel Miron (zis “Nigolo”), care împreună cu soția adunau voștina din satele învecinate și o storceau extrăgând ceara de albine, pentru a o livra bisericilor din Maramureș, Polonia și Rusia. Voștina era materia rezultată în urma topirii și stoarcerii primitive a fagurilor de ceară prin retopire; se extrăgea aproape 98% din ceara rămasă din voștină. Între 1848 și 1918, locuitorii Căianului ajung să colecteze faguri și voștină din Odessa, Kiev, Austria, Ungaria etc.
Intrată într-un con de umbră în perioada antedecembristă, concurată fiind de expansiunea tricotajelor, meseria a reînviat treptat-treptat în ultimii 15 ani, luând chiar amploare în teritoriu, în ciuda vremurilor care i-au dus la muncă peste hotare pe circa 30 la sută dintre săteni angajați pe perioade mai lungi sau mai scurte în construcții, la finisaje interioare, ca dulgheri sau la strâns de căpșuni în Spania și Italia. Cei care au stat locului își găsesc în voștinărit o activitatea aducătoare de venit pentru traiul zilnic, prin valorificarea la mănăstiri, parohii, fabrici etc.
Nu același lucru se poate spune despre tricotaje, cândva în vogă aici. Dacă din 1975 până în decembrie 1989 și câțiva ani după aceea aproape fiecare casă producea confecții (cu mașini clasice la început, apoi cu utilaje de tip industrial), onorând chiar comenzi din străinătate (pentru italieni), activitatea a dispărut aproape complet sub presiunea materiei prime tot mai scumpe, a importurilor și a concurenței făcute de fabricile din județ și din țară. Ocupația abia se mai găsește acum la unul - doi localnici, număr nesemnificativ în ansamblul peisajului rural de aici. Nici curelăritul nu a dispărut complet, meșteșugul păstrându-se, din aceleași considerente, la câțiva tăbăcari cunoscuți locurilor. În funcție de nevoile pieței, au dispărut complet din obișnuințele căienarilor: umblatul după lână, prelucrarea și comercializarea acesteia, valorificarea pietrei albe (Tuf de Dej), confecționarea și vinderea lingurilor și a altor obiecte de uz casnic, negoțul cu țesături din bumbac și lână.
Între acestea, voștinăritul și tricotajele dau un caracter aparte satelor comunei, profitul astfel obținut fiind investit în pământ arabil; căienarii au ajuns să aibă din 1930 și până astăzi cele mai bune pământuri de pe Șomeș și afluentul său, Valea Ilișua, un culoar de 27 km. De aceea Căianu Mic este cunoscut în sociologia românească drept un sat expansiv.