La aniversarea unei vârste

Ion Moise - prozator, eseist şi publicist, s-a născut la 14 mai 1938 în Tg. Mureş. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca şi îşi ia licenţa în 1963. Se specializează în ziaristică la Bucureşti (1973-1974). Este profesor la Liceul „Bogdan Vodă" din Vişeul de Sus (1963-1971), apoi redactor la ziarul „Ecoul" din Bistriţa (1971-1974; 1975-1982), directorul Şcolii Generale din Viişoara (1974-1975), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană din Bistriţa (1982-1985) şi, din acest ultim an, redactor la „Ecoul", apoi „Răsunetul", până în anul 2000. Este din 1990 membru fondator al revistei „Minerva" din Bistriţa, serie nouă, de la nr. 1 până ia nr. 41, decembrie 1997. Mentorul al Cenaclului „George Coşbuc" din Bistriţa, pe care-1 coordonează de peste trei decenii. Actualmente este redactor şef adjunct al revistei bistriţene „Mişcarea Literară". A colaborat la revistele: Tribuna, Vatra, Steaua, Transilvania, Cronica, Familia, Luceafărul, Viaţa Românească ş.a. A debutat în 1968 în revista „Tribuna" din Cluj, cu schiţa Soarele; editorial, cu romanul Orologiul, Ed. „Dacia", Cluj-Napoca, 1982. Au urmat romanele: Numai cu tine, omule, Ed. „Dacia", Cluj-Napoca, 1990, Ploaia nopţii de iunie, Ed. „Eminescu", Bucureşti, 1999, Ochiul Dragonului, Ed. „Arcade" Bistriţa, 2005. A mai publicat un Dicţionar al viselor, Ed. Macarie, Târgovişte, 2001, reeditat bilingv (română-engleză) la Ed. „George Coşbuc" din Bistriţa, 2003, dar şi un volum de eseuri - Axiome posibile, Ed. „Eikon", Cluj-Napoca, 2006. Publică volumul Martiri sub Steaua lui David, Ed. „Europress", Bistriţa, 2006, în colaborare cu Titus Zăgrean. Este deţinătorul mai multor premii literare. Face parte din Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România şi din „Internaţional Organization of Jurnalists", Praga, 1973. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. În ceas aniversar, îţi dorim maestre mulţi ani cu sănătate şi linişte, frumuseţe şi binecucântare, pentru a ne putea bucura cu scrisul dumneavoastră.

Menuţ Maximinian

Rămas fără cartelă de masă, State se specializase în falsificare de bonuri. Transforma un „mic dejun” sau „cină”, prin decuparea literelor necesare, în „masa de prânz”. Procurase de la farmacie o soluţie cu care reuşea să lipsească literele decupate pe bonurile de „mic dejun” în special la care mulţi renunţau, preferând un somn prelungit decât un deranj la un ceai leşinat, mereu acelaşi, şi o felie de pâine unsă cu gem sau marmeladă. Şi i-a mers aşa mult şi bine, ajutându-i şi pe alţii să se iniţieze în astfel de falsificări, devenind un soi de expert în materie. Obţinuse şi o substanţă de laborator din partea unui prieten chimist, cu care reuşea să şteargă fin înscrisurile de pe bonurile matinale, în special, astfel încât falsul părea perfect, aidoma originalului. Totuşi, nimic în astă lume nu-i fără sfârşit. Cam pe la un început de decembrie, într-o după masă destul de apoasă şi hâdă, când s-a trezit după o odihnă lungă şi compensatorie în urma unor ceasuri nocturne de nesomn, petrecute la un bal de ocazie unde intrase, ca de obicei, prin efracţie, adică prin geamul deschis de la baie, a fost convocat la administraţia căminului şi invitat într-un birou unde îl aşteptau doi indivizi în scurte de piele, proaspăt tunşi, frezaţi, între două vârste, care fixară sobru, cu priviri grele, metalice, nu lipsite de oarecare asprime. Aceştia îl invitară să ia loc pe un scaun liber şi se recomandară scurt:

- Maior Augustin

- Căpitan Apăvăloaie

State se aşeză cuminte pe scaun fără să scoată un cuvânt. Bănuia cu cine are de-a face şi limba îi înţepeni fără voie, lipită strâns de cerul gurii. Emoţiile parcă îi blocaseră şi creierul. Trăise şi el în copilărie coşmarul maşinii negre care ridica oamenii în toiul nopţii şi-i trimitea la canal de unde niciunul nu se mai întorcea. Oameni trecuţi pe lista chiaburilor, adică cei mai înstăriţi, cei mai gospodari, cei mai răsăriţi, ţărani ai satului. Îi ştia, îi cunoştea bine pe câţiva dintre ei. Unul întotdeauna îi împrumuta hamuri pentru cel de-al doilea cal al tatălui său. Inexplicabil de ce taică-său, într-o viaţă de om, n-a reuşit să-şi procure o pereche de hamuri pentru unul din cei doi cai. Mai tot timpul umbla cu un singur cal la căruţă. Dar nici nu-şi făcea rost de-o loitră. Mergea aşa, cu loitra la mijloc, în timp ce al doilea cal rămânea în grajd. Îi folosea azi pe unul, mâine pe celălalt, odihnitul. Numai când avea de făcut câte-un drum lung până la oraş, împrumuta hamurile de la chiaburul Harnagea. De multe ori îl trimitea pe el după hamuri, adăugând şugubăţ, „la chiabur”, cerându-i să aibă grijă de câini, deşi omul îi ţinea legaţi pe sârmă. Dar înainte să fie ridicat de maşina neagră, ambii câini i-a găsit într-o dimineaţă morţi, otrăviţi în mod suspect. Pe atunci, mulţi câini au murit otrăviţi. Explicaţia autorităţilor era simplă: „Un câine consumă pe zi cam tot atâta pâine şi mâncare cât un om!” De aceea unul dintre ei trebuie să piară. Când era vorba de-un chiabur, cam piereau amândoi, unul otrăvit şi altul la canal. Autorii acestor fapte erau oamenii securităţii, instituţie care, pe atunci, le băgase la toţi frica în oase. La ei se mai adăugau şi activiştii de partid, numai că ăştia îi terorizau ziua, pentru cote, iar ăilalţi, noaptea. Cotele către stat creşteau de la an la an, încât se ajunseseră ca pe vremea Fanarului, că omul rămânea fără un bob de grâu sau un grăunte de cucuruz pentru hrana lui şi a animalelor. Cei mai îndărătnici cădeau pe mâna securităţii care-i ridicau noaptea, fără speranţa reîntoarcerii, Aceştia erau oamenii în faţa cărora se afla Vasile State. Totuşi, ăştia păreau paşnici şi civilizaţi. Probabil oameni cu şcoală, îşi zise State oarecum încrezător şi cu inima la loc. Cei doi îi puseră la început întrebări aparent banale; ce facultate urmează, anul de studii, vârsta, locul naşterii, cu ce se ocupau părinţii, fraţii, surorile. State era convins că ştiau totul despre el, dar n-avea de ales, trebuia să accepte jocul şi protocolul. După o scurtă pauză în care căpitanul termină de notat răspunsurile, maiorul, un ins cam la 40-45 de ani, cu părul lins, un pic grizonat, începu metodic, cu tact, să treacă la subiect.

- Tovarăşe State, ia spune-ne şi nouă, cum ţi-a venit ideea năstruşnică să arunci cu cuţitul în uşa camerei de cămin?

State se explicase de mai multe ori, la decanat, la UTM, la administraţia studenţească a căminului, ajunsese şi la gazeta satirică de perete a facultăţii, se publicase despre el şi un foileton în „Viaţa studenţească”, aşa că i se făcuse lehamite de toată povestea asta pentru care îl probozise până şi masa sa din Aluniş în acea carte poştală de pomină, agramat scrisă cu creion chimic muiat din când în când cu limba, ca un om cu şcoală puţină, nededat cu stilul epistolar. Aşa că State le repetase a nu mai ştia nici el, a câta oară, ca un automat, faptul că, după ce a văzut filmul „Wichingii”, impresionat de precizia cu care aceştia loveau cu topoarele şi lăncile porţile cetăţilor, i-a venit ideea să încerce şi el, aşa măcar în joacă, să-şi verifice îndemânarea de a lovi la ţintă. Şi a făcut-o cu ce a avut la îndemână, o brişcă simplă de tăiat clisa sau slana de-acasă.

- Şi ai reuşit? întreabă zâmbind maliţios Augustin

- Nu prea, râse în silă şi Vasile State.

- A mai fost cineva de faţă?

- Nu. Mă aflam singur în cameră.

- Ai fost sancţionat? S-au luat măsuri împotriva dumitale? Întrebă, de astă dată, cu o morgă gravă, căpitanul Apăvăloaie.

- Da, răspunse prompt State. Vot de blam cu avertisment pe linie de organizaţie, iar pe linie administrativă, mi s-a ridicat cartela de masă.

- Ai fost chemat şi la decanat?

- Da. La început mi-au sugerat să-mi caut o gazdă că, după o asemenea faptă gravă de indisciplină, nu mai am ce căuta într-un cămin studenţesc.

- Şi? insistă maiorul.

- S-au răzgândit după ce am înaintat un memoriu, motivând că fac parte dintr-o familie de ţărani săraci, cu şapte copii şi că n-am bani de gazdă. Aşa că eliminarea mea din cămin ar fi însemnat, în fapt, eliminarea mea din facultate.

- Mai ai fraţi cu studii?

- Nu. Sunt singurul student din familie.

- Uite ce e, tovarăşe State, schimbă maiorul tonul, având în vedere că ai origine socială sănătoasă, că provii dintr-o familie săracă, cu mulţi copii, noi ne-am gândit să-ţi venim în ajutor şi să-ţi înapoiem cartela de masă.

State privi lung cu ochii săi azurii şi lăsă câteva clipe capul în pământ, timp în care căpitanul Apăvăloaie îşi deschise servieta şi aşeză pe masă, aşa, la vedere, cele 31 de bonuri capsate care alcătuiau cartela de masă pe luna următoare.

- Ce zici? Întrebă maiorul cu un surâs abia perceptibil.

State îi fixă tâmp şi abia reuşi să schiţeze un „mulţumesc” şoptit între buzele sale subţiri şi palide.

- Suntem informaţi că te mai ocupi şi cu falsuri, punctă insidios maiorul, un fapt care însemna o nouă culpabilizare, dar peste care se va trece cu vederea, că a făcut-o de foame, dacă…

- Ce trebuie să fac? Întrebă State cu o voce stinsă, înţelegând că a fost turnat la precizie, că cineva din cameră e informator şi colaborator al securităţii şi că, de-acum înainte, va trebuie să fie mult mai atent, mai vigilent la ce-i iese din gură şi cu cine stă de vorbă.

Căpitanul Apăvăloaie îi întinse în tăcere o hârtie dinainte pregătită, pe care scria mare, cu litere de-o şchioapă, „ANGAJAMENT”. I se cerea să-l completeze şi în cazul că e de acord cu clauzele, să-l semneze cât se poate de citeţ. State se uită cu atenţie peste textul „angajamentului” prin care i se cerea să colaboreze cu organele securităţii statului, să informeze la momentul oportun despre fapte, acţiuni sau declaraţii duşmănoase la adresa statului român, să ţină personal legătura cu agenţii securităţii, să răspundă la orice chemare a acestora, să…

Vasile State aşeză cu grijă, parcă să n-o spargă, foaia în faţa celor doi ofiţeri şi răspunse calm, reţinut: „Aş dori să-mi acordaţi un timp de gândire. E o hotărâre care n-o pot lua de unul singur, fără să…”.

- Cu cine ai de gând să te sfătuieşti? Îl întrerupse maiorul cu un dram de iritare în glas.

- În primul rând, cu unchiul meu, care-i lector universitar.

- La ce facultate? Se interesă nerăbdător căpitanul Apăvăloaie.

- La istorie-filozofie, răspunse State şi-i dădu numele.

A!, da, îl ştim, interveni maiorul cu obişnuitul său zâmbet maliţios, schimbând priviri subînţelese cu colegul de serviciu. Bine, tovarăşe State, ai la dispoziţie o săptămână ca să meditezi la propunerea noastră. Ştii că au mai fost nişte demenţi din anii mai mici care au comis aceeaşi greşeală. Ai auzit de ei?

State ridică din umeri nedumerit.

- Pe ăia nu i-am mai putut salva, au fost scoşi afară din cămin şi s-au înscris la fără frecvenţă. Dumneata ai avut noroc cu situaţia familială, plus că mai ai şi un unchi care-ţi ţine spatele. Nu ştim până când!... Oricum, peste exact o săptămână, te vom căuta din nou, aici. Să nu uiţi asta! Şi cei doi se ridicară brusc, ca la comandă, gata de plecare. Căpitanul recuperă cartela de masă şi o legănă în palmă zâmbind în glumă, ameninţător, şi schimbând priviri îngăduitoare cu superiorul său.

- Ce zici, tovarăşe maior, i-o dăm sau ne luăm şi noi un timp de gândire?

- Dacă promite că se face băiat cuminte şi ne va ajuta în muncă… Făcu un semn discret din cap şi căpitanul îi oferi, aşa, pe furiş, prin alunecare, cartela de masă.

- Nu numai că vei avea masa asigurată, dar te va scuti şi de măsluiri. Înţelegi la ce mă refer?, găsi de cuviinţă maiorul Augustin să-l avertizeze la plecare.

Fragment din romanul în lucru „Din carnetul unui student trăznit”