Ion Radu Zăgreanu: Risipitorul

Risipitorul
poetului Radu Săplăcan

În faţa noastră,
canceul de sticlă plin cu vin.
Pe fundul lui,
ochiul galben al toamnei înecat,
căutând malurile verii.
În jur, anotimpul autumnal,
arghezian de frumos,
etalând la parada frunzei
ultimele raze dulci ale soarelui.
În mijlocul nostru, pe laiţa de lemn,
,,Risipitorul”- poetul,
îşi începuse spectacolul liric
printr-o distribuţie ludică a rolurilor:
,,- Voi sunteţi cuvinte.
O să vă folosesc
când o să am nevoie.
La această poetică cină de taină
fiecare se cuminică pe sine”,
mai adăugă el
şi-l chemă pentru confirmare
pe părintele Doru Zinveliu.
Apoi, ca din gura unui sfinx
începură să se reverse
peste capetele noastre
versurile lui,
într-o cadenţare nichitstănesciană.
Noi, ascultători, cuminţi,
de fapt, noi, cuvintele,
intram şi ieşeam
din stihurile sale
ca nişte trenuri accelerate
în tunelul din burta silabelor.
Ne legase de el, poetul,
ca pe nişte zmeie,
desfăşura larg sforile
lăsându-ne să plutim peste parcul oraşului.
Când se poticnea la vreun vers,
smucea aţele,
le încolăcea pe lângă mână,
ne chema la masa de brad,
lipea pe spatele nostru câte un epitet,
ne punea în braţe câte o metaforă,
ne tampona în aer cu câte o comparaţie.
După fiecare rechemare la raport
ne mai dregea cu câte un pahar cu vin.
El continua să înşiruie poeme.
De la o vreme, ele se adunau chircite
în canceul cu vin.
,,De vină-i părintele,
de la dânsul m-am contaminat”,
ne explică el, poetul,
deşi noi nu aveam nevoie de lămuririle lui.
,,În canceu, acum,
nu mai este vinul părintelui Doru.
Aici e cina cea de taină a poeţilor”,
spuse ,,Risipitorul”
şi o apucă spre Bărăciuni.

Prin cătarea ochelarilor

Pe birou,
în faţa ecranului calculatorului,
ochelarii mă privesc,
ca o puşcă-cu două ţevi.
Prin cătarea lor,
moartea îţi exersează ochiul
pentru tragerile de noapte,
când drept recompensă,
pentru ţinta lovită,
va fi avansată,
la gradul ce caporal,
va primi o permisie de trei zile,
ca să-şi revadă iubita.

Statuia

Vizitatorii opriţi în faţa statuii,
căutau ideea principală a maestrului
îmbrăţişând vizual
blocul de piatră
din faţa lor.
Undeva, în oraş,
într-o mansardă,
artistul îşi simţea trupul
însuliţat de atâtea priviri curioase,
fiindcă toată lumea,
i-a recunoscut
în marmură
nigelul de sub braţul drept.

Numere fără răspuns
lui Mihail I. Vlad

Răsfoiesc agenda
cu numere de telefoane.
Tot mai des întâlnesc
înşiruiri de cifre
la care nu răspunde nimeni.
Mă reîntâlnesc
cu prietenii de ieri
rătăcind cu creionul
pe paginile scrise de ei.
Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Doar moarte îşi şterge bocancii
pe răzătoare prefeţelor
volumelor celor plecaţi.