ION FILIPCIUC și pasiunea lui pentru CIULEANDRA lui LIVIU REBREANU

Iacob NAROȘ

Poet, istoric literar, publicist, folclorist – Ion Filipciuc s-a născut în Costișa (Suceava). Studii filologice la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Doctorat în 1999, profesor de limba și literatura română, colaborator la diverse publicații literare, cu proză, versuri, studii despre Eminescu, despre creația populară Miorița, articole, eseuri. Redactor la „Bucovina literară” (1990-2000), Premiul „Eminescu” (1998), Premiul pentru publicistică (1997). Opera: Răboj (1976), „Mândră-i floare-i norocu. Doine și cântece” (1980), Compunere cu portocale (1983), Vămile cireșului (1983), Mânzul cu stea în frunte (1984), „Fost-au acest Ștefan Vodă” (1985), Și pietrele curg (1985), „Morile din Costișa 1996), „Înspre alt Eminescu” (1997), „Drumul împărătesc al poetului” (1999), Apocrife (1999), „Miorița și alte semne poetice” (2002). Domiciliu actual în Câmpulung Moldovenesc unde este implicat în viața cultural-artistică a zonei prin studii filologice, lansări de carte etc.
Structura cărții de față, „Liviu Rebreanu, Ciuleandra”, Editura Charmides,, Bistrița, 2017, Ediție întocmită de Ion Filipciuc, pare inedită, ea începe cu o poezie de Nichita Stănescu intitulată „Ciuleandra”, din care citez câteva versuri semnificative din partea a IV-a:
„Două fire, două paie, / Luați Ciuleandra la bătaie!
Două paie, două fire/ Pân la nesfârșire…”
Urmărim un „Cuvânt îndiriptoriu” al lui Ion Filipciuc prin care acesta ne destăinuie de unde a plecat atracția și curiozitatea pentru „Ciuleandra”. Mai întâi, e vorba de spusele lui Rebreanu: „Pe Mădălina am ucis-o eu” și de primul cuvânt al cărții „Taci”, rostit de trei ori și în locuri diferite. De asemenea, se adaugă și visul lui Rebreanu aflat în Jurnal I, sâmbătă, 30 iulie 1927, a doua notație, cu precizarea subiectivă din partea mea, că e scrisă la Maieru: „Un vis ciudat am avut azi-noapte aici – unde, de la 6 iulie, am transcris la „Ciuleandra”, p. 2. Ion Filipciuc crede că vinovăția din subconștientul autorului, teama de moarte îl vor face să scrie drama sub forma unei spovedanii, la fel cum a procedat și la scrierea romanului Pădurea spânzuraților, unde se adaugă și „vina” presupusă de a nu fi putut să-l ajute până la capăt pe Emil Rebreanu, fratele său. Pentru a ne convinge că Ciuleandra ar fi o capodoperă, istoricul și criticul literar I. Filipciuc vine cu câteva argumente forte în sprijinul acestei idei. Primul dintre ele se referă la următorul scenariu: Paradoxul mincinosului care minte atunci când spune un adevăr și spune adevărul când pretinde că minte. Al doilea argument – asistăm la un aspect din societatea românească și anume aplanarea conflictului dintre țărani și boieri, prin revigorarea cu sânge proaspăt, e vorba de căsătoria Mădălinei cu Puiu Faranga. Și, nu în ultimul rând, crima și spovedania ucigașului care încearcă să scape declarându-se nebun.
Criticul Ion Filipciuc sesizează cinci glasuri ale Ciuleandrei: al pământului, al sângelui, al iubirii, al rațiunii și al morții. „Vinovăția” lui Rebreanu este extinsă și la alte evenimente colaterale: moartea logodnicului surorii sale pe frontul românesc, spânzurarea lui Emil, fratele lui Rebreanu, ca dezertor din armata austro-ungară și pierderea copilului din trupul femeii iubite, Fanny. Desigur, că este doar părerea lui I. Filipciuc, după ce vom citi „Glose la țipătul din Ciuleandra” ne vom forma propria noastră opinie.
Interesantă pare și corelația dintre „Cântecul lebedei” de Liviu Rebreanu, reprodusă integral (p. 13-21), unde eroina Anișoara, întocmai Mădălinei din Ciuleandra „pripășită într-un pământ străin”, nu-și mărturisește iubirea, fiind luată fără zestre. Ea e blândă și indiferentă, tresare doar când își revede fostul iubit, aici ofițer, în Ciuleandra, doctor. Tăcerea ei e asemănătoare cu cea a Mădălinei, la care se adaugă milă și dispreț, chiar scârbă disimulată ușor. Pe deasupra, Anișoara mărturisește că nu l-a iubit niciodată și că ea a vrut să scape de copilul abia ivit, asta înainte de a-și da duhul.
De la p. 23 la 142, se reproduce în totalitate romanul Ciuleandra atât pentru reîmprospătarea lecturii, cât și pentru prilejul de a merge la sursă în privința citatelor.
„Cronici de întâmpinare” (p. 143-189), din care încercăm să spicuim elemente adiacente temei și ipotezelor lansate de critic: Perpessicius – remarcă un caz de obsesie sufletească a lui Puiu Faranga precum și magia numelui Mădălina împreună cu eternul mister feminin. Puiu Faranga este văzut ca secătuit, cu germenii nebuniei în sânge; Izabela Sadoveanu – vorbește despre determinismul mitic al inconștientului, nebunia este privită ca o stare sufletească ce evoluează lent; M. Ralea – sesizează starea patologică a eroului central; Șerban Cioculescu – consideră Ciuleandra ca o carte analitică, cu procedee de roman polițist, se remarcă descrierea rurală și cazul clinic de obsesie. Alți cronicari se referă la trecerea de la presupusa nebunie la înnebunirea de-a binelea, la falsa pasiune supremă, la întrebarea când a înnebunit Puiu Faranga? În momentul crimei sau când a început să joace ciuleandra; apoi obsesia numărului 13, a jocului sau a melodiei, Puiu Faranga e un caz ereditar din cauza alcoolului și a bolilor venerice sau nu?
Un nou capitol „Ce rămâne din Liviu Rebreanu – reia răspunsurile anchetei din revista „Azi”, romanul Ion este pe primul loc citat de cinci ori, „Pădurea spânzuraților” de cinci ori, Răscoala de patru ori, Adam și Eva doar o dată, de M. Eliade. Bizară și nefondată e notația lui Romulus Dianu despre Ciuleandra: „o parodie a Gândului lui Leonid Andreev”. Au răspuns la anchetă: E. Lovinescu, Al. A Philippide, Camil Petrescu, Cicerone Theodorescu, Dragoș Vrânceanu și Petru Comarnescu.
„Glose la țipătul din Ciuleandra” (p. 202-332) aparține în totalitate lui Ion Filipciuc, aici își argumentează opiniile personale la temă precum și argumentele pertinente în sprijinul ipotezelor susținute încă din primele rânduri ale cărții. Pornind de la faptul că Ciuleandra se citește ca un roman polițist, Ion Filipciuc apreciază ideea de a fi ecranizat, dar nu pierde din vedere esențialul și anume, sonorizarea n-a putut reda ceea ce i se pare lui mai important, adică tăcerea. Două semne de întrebare îl frământă pe critic: ce anume l-a determinat pe Puiu Faranga s-o ucidă pe Mădălina și ce-ar fi spus ea, încât să i se ceară atât de categoric, ba chiar disperat, să tacă. Neexprimat rămâne și verdictul judecătorilor, oricum, prin moartea lui Puiu Faranga nu mai are importanță. Ipoteze care-l duc la această crimă, presupusa gelozie pare mai puțin convingătoare din cauza naturii ușuratice a protagonistului. Astfel ni se propune să adăugăm la lectura romanului și alte însemnări, cum e cea din 8 august 1927: „Ciuleandra clarifică o taină sufletească mare, cea a iubirii până la crimă”, în ea sunt instincte… Semnificația celor trei repetări ale cuvântului „Taci!”, a treia doar „ta…a…”). Elemente nesemnificative sunt relevate de critic și puse în discuție: blana de urs alb și studentul la medicină Ion Ursu din Vărzari, planul boierului Policarp de a-și asigura continuitatea familiei prin urmași valizi, semnificația țipătului Mădălinei Crainicu identic cu cel de la horă, magia numărului 13 și în viața scriitorului, onomastica romanului (Alexandru Grozea în loc de Puiu Faranga), misterul numelui Mădălinei… Reținem îndemnul de abordare a celor amintiți prin metoda comparativă precum și folosirea surselor exterioare și a resurselor interioare în structura epică a Ciuleandrei. Pentru cei interesați sunt date esențiale despre filozofia dansului, considerații despre moarte și chiar destăinuirea unor „taine” ale romanului aflate în biografia acestuia.
„Addenda” (p. 335-368) – surprinde prin mulțimea de date despre Leonid Andreev și opera lui spre a ne face o idee asupra unor paralelisme conturate între Ciuleandra lui Rebreanu și Gândirea lui Andreev.
Un capitol este dedicat cronicilor teatrale despre „Gândul” lui Leonida Andreas, dramatizare după nuvela acestuia (p. 369-396). Avem de-a face cu doctorul Kerjențev, un neales posedat care simulează nebunia și comite o crimă, dar nu mai poate reveni la normal cu toate eforturile gândirii lui. Cel ucis este scriitorul Alexei Savelov din cauză că i-a luat iubita, pe Tatiana, pe care o ceruse în căsătorie, dar a fost refuzat și pe care o iubea încă.
Cele șase pagini de bibliografie exhaustivă asupra Ciuleandrei încheie în mod strălucit acest volum prin care privim romanul și din alte unghiuri de vedere, completându-ne până la urmă, o vedere de ansamblu despre carte și autor. Merită subliniată strădania și perseverența lui Ion Filipciuc de a stabili punți de legătură dintre cei doi autori și opera lor, Rebreanu și Andreev, dar mai ales, pasiunea cu care a studiat, analizat și comparat romanul Ciuleandra, deschizându-ne noi căi și modalități de abordare a operei lui Rebreanu în strânsă legătură cu viața și preocupările acestuia.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]