Ioan Peteleu (PNL Bistriţa): Tragedia s-a produs. Frumoasa, în agonie!

Încă de mică, era frumoasă, cochetă și atrăgătoare pentru că a fost zămislită de oameni frumoși, atât la suflet cât și la minte. Cei care au crescut-o, au fost tot timpul foarte atenți cu modelarea caracterului ei, cu educarea ei în spiritul frumosului și al lucrului bine făcut. Nu de puține ori, i-au adus maeștrii renumiți care să-i modeleze trăsăturile și să-i cultive acele valori care să dăinuie peste timp. Au trecut peste ea multe greutăți până să crească dar le-a făcut față la toate. Era una din cele șapte prințese de pe Pământul Crăiesc.

A fost de multe ori măritată dar niciodată nu a fost umilită și siluită. Chiar dacă în „epoca de aur” faraonul i-a pus veșminte cenușii, tot frumoasă era. Și acele vremuri grele au trecut peste ea fără a-i lăsa prea multe urme iar eliberarea de sub tiranie a venit. Sau cel puțin așa credea ea și nu numai ea.

În anii ce au urmat sinistrei epoci au fost mulți pețitori dar numai unii au fost aleșii cu care și-a unit destinele. Fiecare a încercat să o facă mai frumoasă și mai cosmopolită, după cum s-au priceput. Unii mai atenți cu ea dar fără prea multă grație, alții mai neglijenți, dăruindu-i pălării de azbociment, carton și tablă și alte lucruri ieftine. Gesturi kitschoase dar reparabile în timp. Nici unul dintre aceștia însă, nu a venit mai pus pe umilire și pe risipire decât cel care avea să vină în viața ei în urmă cu nouă ani, cu mâinile în buzunare, fără nici o zestre, doar îmbrăcat în vorbe frumoase dar goale. Ea l-a crezut și l-a acceptat din păcate pentru ea și pentru mulți din preajmă!

Trezindu-se peste noapte cu cheile vistieriei în mână, în primii patru ani a mințit-o doar, repetându-i zi de zi că-i va face câte-n lună și în stele dar n-a făcut nimic, dând vina pe alții pentru nereușitele lui. În următorii patru însă, îmbătat de putere și înecat în propriile lui minciuni, a început să cheltuie cu nesăbuință averea prințesei pe lucruri fără noimă. Pretindea că le face pentru ea: să fie mai frumoasă, să fie modernă, să aibă un viitor luminos, să poată să iasă în lume. A ieșit doar el însă: în Europa, în Asia, în Africa și cine știe pe unde și cu cine o mai fi umblat pe banii ei, iar setea de putere și zelatorii din preajma lui l-au făcut să-și piardă mințile.

I-a făcut derdeluș să poată schia, dar pe noroi în loc de zăpadă. I-a făcut pod cu coarne, peste ape, dar la un capăt o aștepta hăul. I-a cumpărat veverițe sprintene și zburdalnice dar le-a ținut închise după gratii și au murit bietele animăluțe. I-a făcut poteci ca-n basme dar a pus pe ele pietre colțuroase ca să-și rupă picioarele. I-a făcut în fiecare an spectacole de doi bani spunându-i că face cultură. I-a transformat casa de cultură în palat crezând că așa o v-a impresiona. Mai nou vrea să-i facă vara un mare bâlci care să țină două săptămâni în loc de trei zile, ca risipa să fie cât mai mare. Vrea să-i facă chiar și băi într-un deal, cu apă tulbure din râu. Și multe, multe alte deșertăciuni, că doar nu plătea nimic din jebul lui ci din agoniseala celor mulți din care se înfrupta și se înfruptă fără chibzuință.

Nu s-a oprit doar la promisiuni deșarte și daruri de prost gust. Cel mai grotesc moment însă a fost atunci când, într-un exces de furie, i-a pus veșminte mov. A îmbrăcat-o ca pe o curvă. A umilit-o. Și-a bătut joc de ea în văzul lumii. A dezonorat-o. În mintea lui trebuia să arate ca și celelalte arătări din fanteziile lui erotice. Atunci s-a văzut clar că nu a avut și nu avea nici un sentiment de dragoste și de respect pentru ea. Doar orgolii și vanități. Doar lupta pentru glorie, pentru propria lui mărire.

De la umilire însă, până la schilodire și mutilare cu violență nu a mai fost decât un pas. Recent, monstrul cu chip de om și-a arătat adevărata față și într-o ieșire criminală a lovit-o mișelește, pe la spate. Nu cu orice armă ci cu o hardughie colțuroasă și tăioasă de fier și cioburi de sticlă – făcută la comanda lui pe mulți bani plătiți din averea prințesei unor mercenari fără scrupule – pentru ca durerea să fie cât mare și agonia cât mai lungă.

Bineînțeles că nu putea să ridice singur arma crimei și să lovească. Era din oțel și era grea. Așa a vrut-o.  Și atunci, pentru a-și pune planul diabolic în aplicare, a apelat la mai mulți complici care l-au consiliat și l-au susținut în crudul demers. Cincisprezece la număr. Unul și unul. Aceleași caractere, aceleași forme fără fond, aceleași întruchipări care-i cântau ode marelui cârmaci și care, fără să clipească, au strigat într-un glas... da, să moară!

Sub greutatea loviturii, frumoasa prințesă a căzut de pe picioare cu trupul străpuns de fiarele ascuțite. Chiar și atunci când ea se prăbușea la pământ sub privirile animalice și rânjetele sfidătoare ale părtașilor la crimă, monstrul zâmbea printre dinți și proclama necontenit că fierătania neagră și rece este de fapt o nestemată, o agrafă scumpă de păr care i se va potrivi de minune, că aceasta o va înnobila, că o va face unică. De fapt, acesta delira ca de multe alte ori.

Tragic și dureros. Suntem martori la agonia unei frumuseți, a unei perle rare. Prognostic rezervat. Șanse puține de supraviețuire!

Dar totuși, încă nu este totul pierdut. Mai există speranță. Se poate să o readucem la viață. Ține doar de noi cei mulți care o iubim și o respectăm pentru tot ce a făcut pentru noi de-a lungul timpului. De noi cei care vom avea puterea să alergăm repede înspre ea și să-i dăm o mână de ajutor, să o resuscităm și să-i tratăm cu bunătate rănile ca să se vindece frumos și fără sechele.

Altfel, ea o să moară în chinuri groaznice și o să rămână în mințile și sufletele noastre doar „una dintre cele șapte frumoase prințese de pe Pământul Crăiesc”. Bistrița!