Ioan Borşa( ultimul interviu): Dacă ar putea omul să fie ca albina

 

Colegul nostru, poetul Ioan Borşa, a trecut la cele veşnice, la vârsta de 82 de ani. Fie ca Bunul Dumnezeu să îi aşeze sufletul în rândul drepţilor, iar familiei să îi dea mângâiere.

 Andrei Moldovan
Preşedinte Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud

..................

În 2014, în cadru festiv, Cenaclul „George Coşbuc” de la Casa de Cultură a Sindicatelor l-a sărbătorit pe poetul Ioan Borşa, la împlinirea a 80 de ani. De la debutul literar în revista “Îndrumătorul cultural”-Bucureşti, 1976, până astăzi, Ioan Borşa este laureat la mai multe concursuri de poezie, dovedindu-se, în tot acest timp, fidel versului clasic cu formă modernă. Cărţi publicate “Virtuali în infinit”, „Poezie pentru statui”, ,,Şoaptele universului”, „Zbor albastru”,,Masca de pe faţa lumii”, „Din umbra uitării”, iar în tipar mai este o carte.
Prezenţă plăcută în cenaclurile bistriţene, Ioan Borşa spunea la aniversare: “ De peste 40 de ani particip la acest cenaclu, pentru mine Coşbuc fiind un stejar al poeziei româneşti. Am iubit oamenii din acest cenaclu. 80 de ani nu sunt aşa de mulţi. Nici nu ştiu cum a trecut vremea” .
Drum bun, în lumea stelelor !

...........................................

Pentru cititorii Răsunetul, prezentăm ultimul interviu acordat de poetul Ioan Borşa.

Rep.: - Unde sunt rădăcinile dumneavoastră? Unde v-aţi născut?

          Ioan Borşa: - Sunt născut la ţară, în comuna Budacu de Jos,  într-o familie de ţărani, nu prea înstărită, cu trei copii. Părinţii s-au străduit să ne crească şi să ne dea o educaţie corespunzătoare.

          Rep.: - Cuvântul ţăran este un cuvânt nobil. Ţăran înseamnă respect, credinţă, o lume a bunului simţ. Cât credeţi că se mai păstrează din această lume a ţăranului în lumea de astăzi?

          I.B.: - Aş spune că s-a pierdut mult din ceea ce a fost lumea la ţară, imaginea ţăranului. Dar totuşi, încă se mai păstrează ceva. Şi în zilele noastre sunt oameni de bună credinţă, deb bun simţ, harnici, care trebuie respectaţi pentru ceea ce fac.

          Rep.: - Se îndreaptă ţăranul astăzi spre partea europeană. Ne pierdem din identitate?

          I.B.: - Se pierde mult din această identitate, pentru că mulţi dintre cei care reprezintă forţa de muncă, tineretul, sunt plecaţi. Acasă au rămas bătrânii şi prin asta pierdem ceea ce suntem cu adevărat. Tineretul reprezintă viitorul, iar dacă ei pleacă viitorul este şubred, nu mai ştim cum va fi.

          Rep.: - Cum este tineretul de astăzi, faţă de cum eraţi dumneavoastră?

          I.B.: - Este o diferenţă mare. În primul rând, tehnologia şi-a pus amprenta asupra tineretului, încă din şcoală, apoi emisiunile de la TV. Tinerii din ziua de azi nu mai sunt ca pe vremuri. Încearcă să se adapteze noului. Pe vremuri tinerii ţineau la tradiţii, de sărbători se îmbrăcau în costumul tradiţional. Astăzi, de sărbători, tinerii sunt îmbrăcaţi în blugi sau alte haine care nu ne reprezintă. Păcat că s-a pierdut acest obicei.

          Rep.: - Acasă la Budac, cum se jucau copiii pe vremuri?

          I.B.: - Se jucau frumos. Până la vârsta de 7-8 ani nu munceau. Era tot felul de jocuri copilăreşti. De exemplu, era un fel de oină, pe atunci se numea „Jocul cu hapucul”. Pe atunci, la ţară, nu se cunoştea mingea de fotbal. Doar când am venit la Bistriţa, la liceu, am văzut pentru prima dată mingea de fotbal.

          Rep.: - Erau copii mai cuminţi atunci?

          I.B.: - Da, erau mai ascultători. La noi în sat erau mulţi saşi. Saşii erau foarte ordonaţi, iar această ordine s-a transmis şi la copiii români. Saşii aveau un obicei, la ora 8 seara se trăgea clopotul la biserică. La acea oră, copiii şi tinerii se trăgeau la casele lor. După ora 8 nu mai vedeau pe stradă copil sau tânăr. Toţi erau la casele lor. În ziua de azi şi la 12 noaptea copiii sunt pe străzi.

          Rep.: - În afară de ordine şi disciplină, ce aţi mai învăţat de la saşi?

          I.B.: - Ei erau foarte  hotărâţi, oameni de cuvânt. Un sas dacă îţi spunea un cuvânt, dacă îşi lua un angajament, erai sigur că acest lucru se întâmpla. La români nu era aşa, îţi spuneau una şi se întâmpla alta. Dar cu timpul şi românii  care au convieţuit cu saşii s-au transformat în bine, au învăţat multe de la ei, au devebit aproape ca şi ei. Şi astăzi românii continuă să facă multe lucruri învăţate de la saşi.

          Rep.: -  Ce reprezintă pentru dumneavoastră mama şi tata? Cum o vedeaţi pe mama dumneavoastră?

          I.B.: - Sigur că, în primul rând, mama este cea care ţi-a dat viaţă şi, fără să vrei ai în tine, în codul genetic, tot ce are mama. Dacă mama a fost o fiinţă bună şi copilul va fi la fel. Se păstrează şi de la tata aproape aceeaşi situaţie, dar mai puţin decât de la mamă. Fiecare copil îşi iubeşte mama. De când am început să pricep, am văzut în mama o fiinţă excepţională, bună, îngăduitoare cu copiii, ceea ce tatăl nu era. Tata era mai aspru. Dacă făceam ceva rău, tata ne instruia mai repede decât mama. Mama era îngăduitoare. Orice avea, cât de puţin, ne dădea şi nouă copiilor. De această cauză o şi iubeam mai mult.

          Rep.: - Mama reprezintă o icoană. Se regăseşte mama în poeziile dumneavoastră?

          I.B.: - Da, scriind de atâţia ani poezie, m-am gândit şi la mama. Chiar am o poezie intitulată „Mama”.

Din şoapta ei se-nvaţă cuvântul cel dintâi,

Nemărginit de dulce şi simplu în rostire,

Ce univers mirific vibrează în vraja lui

Când îţi revarsă în suflet o mare fericire

 

Din ochii ei se-nvaţă privirea cea dintâi

Privirea cea mai caldă a ochilor de mamă

Ce farmec e în seninul acestei primăveri

Spre care nostalgia de-a pururea ne cheamă.

 

Din sufletu-i se naşte iubirea cea dintâi

Iubirea care trece de la izvor spre nume

Gingaşa-i sărutare ce-i stă de căpătâi

Ca să rămâi o parte din infinita lume.

 

Din gestul ei se învaţă mişcarea cea dintâi

Cu strângerea de mână şi umbletul cu pasul

O, mama e un cântec sublim în univers

Opriţi-vă o clipă şi ascultaţi-i glasul

          Rep.: - Chiar dacă aveţi o vârstă înaintată, mai simţiţi şi acum spiritul mamei dumneavoastrîă, simţiţi că mama, de acolo de Sus, este alături de dumneavoastră?

          I.B.: - Cred că fără să vrei, simţi de multe ori lipsa mamei, la orice vârstă. Şi acum, la 78 de ani simt lipsa mamei. Datorită iubirii pe care o port mamei, o visez de foarte multe ori noaptea, parcă aş vorbi cu ea.

          Rep.: - Cum v-aţi înţeles cu fraţoo?

          I.B.: - Am fost trei fraţi, am un frate mai mare şi o soră mai mică. Fiecare dintre noi ne-am realizat viaţa cum am putut. Fratele a lucrat la ICIL, chiar şi în posturi de conducere. A avut o foarte bună pregătire tehnică. Sora s-a căsătorit la ţară, la Budac, are o gospodărie foarte frumoasă. Acum, împreună cu un nepot, au o fermă cu vaci de lapte, aproape 100 de capete.

          Rep..: - În casa părintească mai este cineva?

          I.B.: - Nu, din păcate nu. Pentru că în casă a rămas băiatul meu, atâta timp cât a trăit mama, pentru că ea a rămas ultima, după care a venit şi el la Bistriţa, la serviciu. Eu sunt plecat din Budac de 40 de ani. Casa există, nu s-a vândut. Casa părintească nu se vinde. În perioada verii mergem la grădină, mai stăm acolo, lucrăm la grădină, la câmp, chiar şi la vârsta asta.

          Rep.: -  Când a fost momentul în care v-aţi desprins de casa părintească şi aţi mers spre alte zări?

          I.B.: - Prima desprindere a fost plecarea în armată. Acum 55 ani era un evenimtn plecarea în armată. Armata era socotită ca o şcoală, unde băieţii mergeau să se mai cizeleze. Era o rupere a legăturii cu ceea ce a fost. Armata nu era o joacă, era o disciplină. Armata am făcut-o la Ploieşti, la un regiment de artilerie antiaeriană. Am făcut trei ani de armată. După doi ani am primit permisie să vin acasă pentru zece zile. Am mai venit acasă la lăsarea la vatră. Era fosrte sever atunci. Nu am înţeles de ce, oricum tinerii nu fugeau, chiar dacă veneau acasă. Dar aşa era legea.

          Rep.: - În armată aţi trecut prima dată munţii, atunci fost prima ieşire din judeţ? Au fost părinţii la jurământ?

          I.B.: - Nu, în primul rând că era foarte departe, şi pe urmă nu i-a chemat nimeni. Pe atunci nu mergeau părinţii la jurământ. Acum este altă regulă, acum nu mai este armată.

          Rep.: - Credeţi că este un lucru bun sau un lucru rău faptul că tinerii din  ziua de azi nu mai fac armata?

          I.B.: - Eu, personal, cred că este un lucru rău. Pentru că cunosc mulţi tineri, de pe vremea mea, care la ţară aveau tot felul de obiceiuri rele. Odată cu plecarea în armată cunoşteau o altă lume. Era extraordinară această şcoală a vieţii, pentru că trebuiau să răspundă ordinelor, disciplinei, la tot ce se făcea în armată. Aceste lucruri nu aveau de unde să le înveţe decât în armată.

          Când veneau acasă din armată erau altfel, priveau viaţa altfel, erau mai maturi.  Erau alţi oameni. Astăzi armata a rămas doar o amintire a celor maturi.

          Rep.: - V-aţi căsătorit înainte sau după armată?

          I.B.: - M-am căsătorit după ce am venit din armată. Viitoarea soţie locuia în vecini. După armată, la început, nu  am lucrat acasă. Fiind asistent medical, prima dată  am lucrat într-o altă circumscripţie, nu la Budac. După câteva luni am ajuns acasă. Pe urmă m-am căsătorit. Ne-am făcut casă nouă. Această casă foarte frumoasă, spaţioasă, astăzi, este, din păcate pustie. O perioadă am lucrat în comună, pe urmă am venit la Bistriţa.

          Soţia a făcut facultate, a lucrat în învăţământ ca profesoară de română, la Budac. Timp de 8 ani a fost directoare.

          Lucrând în Dispensarul de la Budac am avut rezultate foarte bune. Cei de la Sanepid, venind în control, au considerat că e nevoie de mine la Bistriţa, aşa că am fost transferat, fără să cer, la Inspecţia Sanitară Judeţeană, cum se spune la Sanepid. Aici am lucrat majoritea timpului, la epidemiologie, unde am avut foarte mult de lucru. A fost greu, nu era foarte mult personal calificat, erau lacune în plan organizatoric, nu putea realiza ceea ce ai fi avut. Odată cu venirea la Bistriţa a trebuit să-mi aduc şi soţia. Era foarte greu să vii pe atunci în oraş. Cine vroia să vină în oraş trebuie să aibă cunoştinţe foarte bune, pile mari, cum se spune. Soţia a avut de dat foarte multe examene, diferenţe, până la ajuns la Bistriţa. A lucrat la Şcoala Generală nr. 3, astăzi „Avram Iancu”, de unde s-a şi pensionat.

          Rep.: - Cum aţi ales acest domeniu al sănătăţii?

          I.B.: - În familie aveam o mătuşă, un fel de bunică, care era moaşă comunală. Văzând-o pe ea lucrând în acest domeniu, de când mi-am ales şcoala, mi-am dorit să fiu medic, să fiu doctor. Nu s-a potrivit pentru că era foarte greu pe atunci. Deşi am terminat Şcoala Sanitară la Cluj, ca şi asistent medical, nu am avut voie să dau examen la facultate decât după trei ani. Obligatoriu trebuia să lucrez trei ani în producţie. La început am fost repartizat la Baia Mare. Nu mi-a plăcut acolo pentru că salariul era foarte mic. Era obligatoriu pe atunci să te prezinţi la post. Dacă nu te prezentai mergeai la puşcărie. Nu mi-am ajuns banii la Baia Mare, şi am cerut eu să fiu mutat la o mină. Superiorii m-au înţeles şi am lucrat la Mina de plumb din Cavnic, într-un mediu foarte toxic, se lucra la sute de metri sub pământ, un mediu foarte umed. Avem dublu salariu, cazare gratuită şi o masă gratuită. Mi-a plăcut acolo, pentru că am întâlnit la dispensar nişte oameni extraordinari, care ne-au ajutat, pe mine şi pe un alt coleg, să ne încadrăm.

          Am avut noroc că nu am avut niciun accident. După un an am plecat în armată. După armată, primele luni am lucrat la Dispensarul Medical din  Teaca, având în subordine satele Archiud, Budurleni. Era foarte mult de mers pe joc, era mult teren, trebuiau îngrijiţi copiii nou născuţi, bătrânii la pat.

          Rep.: - Cum stau astăzi românii cu sănătatea? Suntem un popor sănătos?

          I.B.: - Aş putea spune că nu. Deşi se fac eforturi în această direcţie, dar datorită alimentaţiei. Pentru că, cum spune un proverb:  ce mănânci aia eşti. 99% din alimentele consumate sunt contrafăcute cu tot felul de aditivi, adaosuri E-uri şi substanţe toxice, care sunt foarte dăunătoare sănătăţii, Nu te poţi aştepta să ai un corp sănătos dacă-l alimentezi cu otravă. Cel mai mare pericol este pentru copii. Încep de tineri să folosească preparate foarte rele. O dată cu vârsta îşi spun cuvântul.

          Rep.: - Dumneavoastră aţi găsit produsul magic, şi anume mierea. Cum aţi ajuns să îngrijiţi albinele?

          I.B.: - Am ajuns să mă ocup de albine, pentru că şi tatăl meu era apicultor. Avea stupi la ţară, destul de mulţi. Tatăl meu a preluat această meserie de la bunicul meu, care avea stupi primitivi. Suntem stupari din moşi strămoşi. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez la stupi împreună cu tatăl meu, care a fost un apicultor foarte bun, priceput. Pe parcurs mi-am făcut stupii mei, chiar mulţi, la un moment dat am avut aproape 100. Dar au fost prea mulţi pentru o sigură persoană şi am mai redus din ei. Chiar şi după moartea tatălui meu, eu am continuat. Mă ocup de albine de peste 50 de ani,.

          Rep.: - Ce învăţăm de la albine?

          Rep: . Dacă ar putea omul să fie ca albina... Albia este extraordinar harnică, albina munceşte până în ultima clipă. Ce bine ar fi dacă am putea fi ca albinele. Albina este o unitate biologică care nu poate trăi în afara stupului. Nu poate trăi decât la locul ei. Dacă ar fi şi omul aşa, ar fi extraordinar.

          Rep.: -Aveţi copii?

          I.B.: - Am un singur băiat, este inginer, are o firmă de termopane la Bistriţa. Se descurcă destul de bine. Am un nepot, care continuă tradiţia în apicultură. Vin şi să ajută, au învăţat şi ei, au făcut cursuri. Sper că vor urma acest drum.

          Rep.: - Când a fost primul pas în domeniul poeziei?

          I.B.: - De foarte mult timp. Primele poezii le-am citit prin şură,  la ţară. Poezia care într-adevăr m-a făcut şi pe mine să scriu a fost poezia lui Eminescu.   

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]