Învierea se dobândeşte prin moarte

Cu strângere de inimă, dar cu cu respect, îmi adun gândurile pentru a scrie câteva rânduri despre plecarea în veşnicie a lui Titus, un intelectual de înaltă ţinută profesională, morală şi socială.
Această despărţire este o mare pierdere pentru familia sa, dar şi pentru marea familie a bârgăuanilor din mijlocul cărora s-a ridicat, ca şi pentru cultura Bârgăului.
Moartea este viaţă, spune biserica şi doar cine moare poate învia. Jertfa lui Hristos, prin care a mântuit lumea, este adevărata dovadă.
I-a fost scris să plece în Săptămâna Luminată, în luna Maicii Domnului şi a florilor. Îngeri nevăzuţi l-au însoţit în marea trecere. Prieteni, cunoştinţe, colegi, vecini şi rudenii au fost alături de familia sa.
Trecerea anilor şi praful adunat peste amintiri nu pot şterge copilăria, cea mai frumoasă şi nevinovată parte a vieţii. Nu voi depăna amintiri, nu voi vorbi despre realizările vieţii sale, pentru că sunt cunoscute.
Se cuvine, însă, să împlinesc o datorie de suflet faţă de un bârgăuan de „top”, de un consătean, de un coleg de breaslă la liceul din Prundu Bârgăului. Am copilărit ani buni cu „băiatul doamnei Mărioara din cooperativă”. Mama lui era vânzătoare în magazinul din Rusu Bârgăului, care a fost trambulina de lansare pentru viitorul învăţător, apoi profesor de filozofie şi limba germană, ca descendent al unei familii de saşi, după tată, de la care şi-a adăugat, apoi numele de Wachsmann.
Chiar dacă toate împlinirile lui îi ridică prestigiul personal, eu le consider contribuţii, care au dus faima bârgăuanilor. De aceea au ţinut să-mi exprim un gând de sinceră consideraţie pentru cel care a dat valoare literară acestui colţ de ţară.
Încă din adolescenţă purta pecetea tainică a ascensiunii omului în devenire dovedită profesional, dar şi ca scriitor. Treptat a înţeles că nu elogiile te salvează, ci credinţa.
Era un om profund, echilibrat, cu multă demnitate şi foarte realist în relaţiile cu ceilalţi. Era un dascăl apreciat şi un familist de admirat.
În calitate de director al Şcolii din Rusu Bârgăului, în repetate rânduri, m-am bucurat de vizitele şi laudele sale ca inspector şcolar pentru responsabilitatea, pasiunea şi eforturile învestite în a da şcolii imaginea unui spaţiu de cultură, în care am amenajat un muzeu etnografic unic acum 26 de ani.
În semn de apreciere şi admiraţie, în 1992 a organizat un schimb de experienţă cu directorii din Bârgău, Valea Budacului şi a Şieului, care a fost o probă de foc, pentru mine, dar şi elogiile au fost pe măsură. Au urmat apoi cercuri pedagogice, alte acţiuni şi activităţi care-l bucurau şi-i creau emoţia nostalgiei şcolii în care a învăţat. Pentru cuvintele frumoase ce le-ai avut pentru mine, eu zic: Dumnezeu să te odihnească în pace!
Profesor Rafila Mureşan