Învierea – o dragoste mai mare ca viaţa…

Spunea un preot - şi îi învăţ cuvintele - că am luat atâta Lumină (de fapt atâta Viaţă!) câtă iubire dumnezeiască şi iubire de semeni avem şi pentru câtă asemenea iubire ne-am pregătit.
Dar şi picătura, dacă am luat-o, poate, în timp, să se facă râu; adevărul grăind... Căci, cum cuprindea în metaforă George Coşbuc, Ziua Învierii anunţă Zilele Învierii; neîntreruptul dumnezeiesc. Spicul prevesteşte snopul...
Îmi gândeam, astfel, şi în drumul spre Biserică, la mijloc de noapte, textul prezentării emisiunii-radio de Paşti. ( Iertaţi-mă, se spune Paşti, nu Paşte!). Ieşeam din clipa prigonirilor...
Teluricul şi cosmicul se făceau, deodată, cuvânt viu al bucuriei sfinte şi al nădejdilor toate. Eram neamul cu Semn, neamul cu Înviere, neamul cu Dumnezeu, prins în zbaterea Crucii.
Cu firul de lumânare arzând între ochii mâinii şi ochii frunţii, când în dangătul de clopot eram şi eu, plutire a fiinţei, înconjuram Biserica, simţind că înconjur veşnicia şi zarea din turlele tuturor bisericilor, între care cea de turtă dulce din Zoreniul natal. Deasupra, peste freamătele noastre, vorbea Iisus, spunându-ne că nu mai putem muri, că Dumnezeu nu e al morţilor, ci al viilor, că suntem fiii Învierii. În noaptea cu lumină solară, în noaptea Învierii, am luat Lumină, Viaţă, Desăvârşire şi Speranţă. Acum ştiu că pântecul iadului e sfârtecat, cum bine ne spun Sfinţii Părinţi, că îndoielile se pierd, că „pustia” a înflorit precum crinul, că ne este luminată calea spre mântuire. S-o lăudăm, măcar cu o vorbă, cât tăriile cerului: Adevărat! A înviat!
Continuu să înconjur Biserica, sprijinit în fir de lumânare şi în cugetarea Sfântului Ardealului, preacucernicul Arsenie Boca, care numea Învierea o dragoste mai mare ca viaţa... Zilele Învierii abia au început.