Inexorabil, coboară tainic vremea înspre toamnă…

„Num’atâta-i vara vară

Până-i patu’ mândrii-afară.

Dacă mândra patu-şi mută,

Poţi să ştii, vara-i trecută.”

Când ea patu’ şi-o mutat,

Poţi să ştii, var-o plecat.”

(Folclor)

Ne prăpădim de căldură. O simţim cu toţii . Am ajuns a spune că e o căldură ca-n Rusia, deşi proverbial era a vorbi despre crâncenul frig din Rusia, care l-a nenorocit pe Napoleon şi pe Hitler, alungându-i lângă sobele din ţările lor. De două mii de ani, izvoarele nu mai vorbesc despre o aşa caniculă precum cea rusească. Dumnezeu schimbă vremurile şi mersul lucrurilor într-un fel care nici prin gând nu ne trece, mereu altfel decât ne-am aştepta. În vreme ce-n nord e cald, acolo unde-ar fi normal să fie răcoare, mai spre sud, în China şi Pakistan, ploile nenorocesc mlioane, luându-le recoltele, casele şi vieţile.

Ai zce că-i vară, veşnic vară de atâta toropeală . Aşa ceva l-o fi zăpăcit şi pe greierele din fabulă să creadă că timpul cald nu va avea sfârşit şi nu are rost să e îngrijească de viitor. Pe atunci nu erau televiziuni să spună ce-i prin necuprinsa lume. Şi totuşi, inexorabil, vremea coboară spre toamnă. De la Schimbarea la Faţă a Domnului HRISTOS în Muntele Taborului (Preobrejenia- termen slavon), când Fiul lui Dumnezeu şi-a arătat negrăita-i slavă câtorva ucenici ai Săi- Petru, Iacov şi Ioan- în natură toate se schimbă. Etnobiologii spun că nu trebuie să ne facem iluzii. Şerpii, şopârlele, guşterii şi alte neamuri de jivine ale pământului, majoritare cu iniţiala sau componenta consonantica „ş”, îşi caută sau „verifică” alert bârlogurile sau chiar intră în găurile pământului. Via începe să roşească strugurii (israelienii culeg strugurii noaptea, cu lămpiţe ca minerii, din cauza căldurii ucigătoare din timpul zilei), iar în grădini, toate se coc deavalma, mature.

August este şi o lună excepţională pentru observaţii astronomice. Copii fiind şi tineri, dormeam în fân şi observam puzderia, „veşmântul de stele” (cum spunea I.H.Rădulescu) de pe câmpiile cereşti. Este o splendoare concurată doar de zilele geroase ale iernii, care trezeşte uimirea în egală măsură la ţăranul din „Viaţa la ţară” a lui Duiliu Zamfirescu, a filosofului Kant. Vremurile de azi, cu „ofertă” terestră, ne coboară mintea la pământ, uitând feeria constelaţiilor şi galaxiilor care au uluit filosofi şi oameni de rând atâtea veacuri. Am zburat în Cosmos, dar mintea, stomacul, plăcerile, ne trag la pământ, săracii de noi.

„Coboară vremea ca o apă nestăviită-n lunga-i cale…”medita cu melancolie G Topârceanu. Şi adevărat este. Suntem fiii Timpului, ai lui Cronos, ce-şi devorează copiii, cum credeau vecjile legende atice. Şi totuşi, ceva din noi trece prin vămile lui chiar cu un aer sfidător oarecum, mereu noi:sufletele noastre nemuritoare.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5