A închide în poeme

,,M-am vindecat prin cuvânt”

(George Gavriluţiu)

Poetul George Gavriluţiu, aflat în faza de „rod” liric, închide în poemele sale din ultimul său volum de versuri „Rod” (Editura „Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2008) multiple şi diverse secvenţe existenţiale.

În faţa timpului, „Aveam coşmarul existenţei” („Dacă”), el se consideră a fi stejarul, care doborât de securi va deveni mâine „poartă”, dar asta nu înainte ca păsările care i-au populat ramurile să invadeze văzduhul cu minunatele lor cântece („Poarta”).

Aflăm în versurile acestui volum o tristeţe „aşezată” asemeni colbului de pe uliţele satului, pe care din când în când estivale vârtejuri îl stârnesc în rotocoale şi îl aşează pe marginile verzi ale drumului. E o stare de împăcare în toate lucrurile, în aceste poeme, o convorbire ascunsă cu natura, ajunsă parcă în postura unui cronicar, care înregistrează mioritic accederea în veşnicia universului a perenităţii umane, totul sub privirea îngăduitoare a divinităţii: „Zilele trec în cavalcadă/ Sprijinite de ochiul lui Dumnezeu/...Şi îngropaţi în aşternuturi de hieroglife/ Traversam aleea fiecărei zile/ În ritmul răsuflării clipei” („Ochiul lui Dumnezeu”).

Vindecarea de tristeţea molcomă, atenuată de zâmbetul naturii sub ferestrele anotimpurilor, se produce în primul rând prin cuvinte:„M-am vindecat prin cuvânt/...El nu s-a vândut / Nimicului” („M-am vindecat”).

„Rebelul”, hoinarul care trage la sorţi alegerea traseului spre suflet sau spre Olimp, are probleme în primul rând cu sine: „Să saturi lumea şi timpul/ De răul care te macină” („Gând neostoit”). Obsesia timpului, îmbrăţişarea lui care lasă semne, domină atmosfera multor poezii: „Acum ne dăm seama cum ne acoperă anii” (,,Lacrimi peste anotimpuri”); „Coboram cu fiecare zi/ Povârnişul vieţii:/ Viitorul rămânea o îmbrăţişare nevăzută” („In hoc signo vinces”).

Multe pasaje de pastel intersectează spaţiul poemelor : „Peste jăratecul de pădure/ Se rotesc cocorii” („Litanii”); „Colorată, bizară, pustiită/ Mă fermeca prin copacii sălbatici,/Prin frunzele pieptănate de vânt.” („Pădurea”).

Paşii greşiţi ai destinului „se răscumpără prin rugăciune” („Ore de duminică”), se purifică prin iubire: „Nevrednicul ce sunt/ Umblu după măsura frumuseţii tale” („De dragoste”). O altă temă a acestei cărţi este cultul poetului pentru înaintaşi, concretizat în „Lacrimi de aducere-aminte” („Crizanteme”), prin „descoperirea sufletului” în faţa crucilor din „rezervaţia tăcerii”, cimitirul.

„Viaţa ca o pradă” îl adulmecă pe poet ca un câine, îl urmează îndeaproape până când „Domnul” îi va aşeza sufletul obosit „într-o scrisoare de dragoste” pentru eternitate, până la „venirea îngerului” („Viaţa ca o pradă”), sau mai bine în „cuvintele roditoare” („Metamorfoză”).

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]