Ilustrate estivale – Delta Dunării

Andreea…

La apusul soarelui, la terasa din piaţa mică a Sulinei, marinari, oameni de-ai locului şi străini se aşază liniştiţi la un pahar de bere rece şi-şi povestesc întâmplările de peste zi. Stau preţ de un sfert de ceas şi-şi trag sufletul zâmbăreţi, îmbrăcaţi în tricouri decolorate de soarele fierbinte de peste zi, încălţaţi majoritatea cu şlapi prăfuiţi. Îi aud făcând glume unii pe seama altora şi râsul lor mă molipseşte. Vorbesc de vii şi de morţi deopotrivă. Liniştea şi voioşia, bunăvoinţa şi calmul lor m-au făcut să mă întreb: cum reuşesc aceşti oameni să se înţeleagă atât de bine? Nu am văzut îmbrânceli, înjurături, nervi, energii negative care să te macine fără rost. De la oamenii din Deltă chiar ai ce să înveţi! Comandanţi de nave sau oameni simpli, tineri şi vârstnici, femei ori bărbaţi au acelaşi comportament civilizat, nu se privesc cu invidie, nu urăsc, nu se uită chiorâş şi-n timpul liber nu există ierarhii de funcţii ori politice.

O fată drăguţă, îmbrăcată cu un tricou roşu, pantaloni de vară şi, evident, în şlapi, ne priveşte cu bunăvoinţă prin ochelarii transparenţi de vedere. Ne întreabă politicoasă dacă nu dorim să luăm loc la masa unde servea o cafea şi fuma o ţigară, asta pentru că terasa era arhiplină. Nu mi se pare nimic suspect şi accept pe loc propunerea.

Prietenul ei, un băiat blond, bine făcut, ieşit de la brutăria unde lucrează, ne priveşte cu un zâmbet larg şi ne salută. La câţiva metri de noi, Dunărea. Trec şi vin vase rapide sau nave mari româneşti ori străine. De la masa unde-ţi bei berea ori vinul rece de la dozator vezi totul ca pe un imens ecran de cinematograf. O lume atât de nefirească şi, totuşi, aşa de normală. Dintr-una în alta povestim cu noile cunoştinţe ce locuri am vizitat, cât mai stăm în Sulina, ce preocupări avem. Aflu că această fată cu pielea nefiresc de albă, foarte inteligentă, scrie proză şi poezie, este membră a cenaclului literar „Jean Bart” din Sulina, e studentă la Psihologie şi, totuşi, nu-i cad tresele de pe umeri să vândă la barul acela cu terasă în piaţa mică. Oameni fără fiţe, cărora li se pare normal să muncească atunci când au timp, orice şi nu văd în asta o ruşine. Nu-şi etalează diplomele în frunte şi nu au pretenţii că li se cuvine luna de pe cer. Rămân mută de uimire când aud că a fost premiată în domeniul literar şi, la cererea mea îmi aduce un text de proză şi câteva poezii. Le citesc pe nerăsuflate şi-mi spun în gând: „Fata asta chiar are talent!” Ţin neapărat să vă redau câteva fragmente din text să vedeţi cum gândesc aceşti oameni de care m-am legat afectiv pentru toată viaţa.

„În van”…

„Razele călduţe de soare îi mângâiau jucăuşe obrazul. Se foi între aşternuturi încercând să rămână în lumea viselor. Nu reuşi. Deschise nemulţumită ochii şi… surpriză! Un buchet mare de trandafiri se odihnea alături de ea pe pernă. Un plic mic, verzui aştepta cuminte să-i fie dezvăluit secretul. Îl desfăcu nerăbdătoare. „La mulţi ani, scumpa mea Cori!” citi. Un zâmbet îi lumină chipul. Îşi îngropă faţa între petalele catifelate picurându-şi fericirea pe ele.

Şi-a amintit că Peter o aştepta azi pe malul mării. Se îmbrăcă într-o rochiţă albă, vaporoasă, îşi prinse în păr un trandafir şi plecă radiind de fericire. O siluetă întunecată o aştepta. S-a apropiat şi a recunoscut pe unul din indivizii cu care umbla Peter. Îl privi suspicioasă. O gheară îi înşfăca inima:

  — Peter a avut un accident, a încercat să facă un salt cu motocicleta, dar aterizarea a fost un eşec total… Minţi, l-a acuzat speriată, l-a împins din faţa ei şi a început să alerge spre spital. O energie născută din disperare izbucni în trupul micuţ… Ajunsă la spital s-a apropiat de pat, a îngenuncheat şi i-a cuprins mâna în palmele umede… Ochii lui sticloşi priveau spre nicăieri… Linişte în negura minţii. O idee luci. Dorea să fie cu Peter, dar scumpul ei se afla în lumea celor uitaţi. Se ridică privind asemenea unui fanatic stâncile vineţii, păşi în tranşă până la cea mai îndrăzneaţă. Dorea să zboare pe acele fire de vânt… Zborul dură o secundă şi o veşnicie. Nu simţi contactul cu furia apelor, nu-şi căuta salvarea. Ultimul apus înroşea marea liniştită, lângă stânci câteva pete alte tiveau ţărmul lucitor.

* * *

O linişte odihnitoare învăluia peisajul funebru. Paşii îi erau înăbuşiţi de nisipul călduţ. Se aplecă asupra mormântului umed şi-l presără cu trandafiri albi. Zâmbi trist, se ridică palid, cu ochii umezi, încercănaţi,. Plecă învăluit în veşmântul negru.

Purta doliu pentru cei inocenţi, pentru sacrificiul lor inutil. Păcat! S-a mai pierdut un suflet în van…”.

În Sulina, ca o concluzie, vă spun că nu am auzit de curentul EMO, de sinucideri şi alte mofturi care bântuia oraşele mari.

Optimismul şi buna dispoziţie sunt la ele acasă! Am văzut familii de francezi autentici venite din Paris, cu copii, care de 3,4 ani s-au mutat definitiv la Sulina, tocmai pentru a-i proteja de lumea mult prea civilizată, poluată fizic şi psihic şi pentru a-i creşte cu frica lui Dumnezeu. Şapte religii şi şase biserici se află pe un spaţiu atât de redus şi, totuşi, nu există probleme! Români, lipoveni, greci, italieni, englezi, francezi, germani, turci, evrei, locuiesc şi se înţeleg pe un perimetru restrâns.

Cimitirul internaţional este mărturia cea mai vie că avem loc toţi şi în lumea aceasta, şi în cealaltă, fără să ne mai creăm singuri probleme care şi aşa există.

Iubesc nespus concepţiile oamenilor din Sulina!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]