Iarnă pluvială

E-atât de-aproape cereasca boltă, că de vrei,
Cu mâna o atingi. Pare cupola de nori ce-nvăluia
Pământul ’nainte de Diluviul cel Mare.
Plouă mărunt, molecular, de nu ştii
E toamnă spre noiembrie ori răcoroasa
Preajmă a dulcii şi blândei primăveri?
Nici noapte nu-i, nici ziuă, nici seară, nici
Amurg, ci toate se-ngemână nelogodite încă.
Unde-s „troienele de-al’dată”? poţi să zici
Alături de hoinarul hăzos, monsieur Villon,
Ce-nseninat-a vremea cea veche-a poeziei.
Şi unde-i vântul aspru de făurar? unde ţiganul
Biet, în zdrenţe clănţănea:”Frig, Doamne, frig
Oricât să fie, dar nu vânt.” Geaba! Acum
Eol, uriaşul din peşteră-adormit, mai suflă
Peste lume vântoase din nordice cămări.
S-a auzit în ceruri suspinul pământului,
Al ţarinei uscate de mai an, al mamei Geea:
„-Mi-e sete! Oh, mi-e sete!” şi milostiv,
Cerescul Tată dăruieşte ploi în iarnă plină
Cum nu se mai văzură dintru-nceput de veac.
Al vremii crug nu s-a întors, devreme-i încă,
Sfârşit de lume nu-i, o, nu-i, până când
Tot acolo e Orion şi-Alceu şi Belerophon,
Şi Carul Mare scânteind cu Steaua lui Polară.
Deci imn de mulţumire înalţă-un fir de iarbă,
Aici, în somnu-i misterios, visând la primăvară.