Historia magister vitae! = Istoria este învăţătorul vieţii!

Aşa sună o maximă latină din străbunii noştri romani, care au cultivat înaltele virtuţi precum curajul, onestitatea, corectitudinea şi spiritul de sacrificiu, toate având la bază iubirea de patrie. Pentru şi prin aceste virtuţi şi multe altele, care formează armura sufletului românesc, au luptat cei ce au reînviat spiritul naţional, cei care au decis a reveni la sânul mamei străbune: ROMA, maternă şi eternă, prin Unirea Religioasă de la 1700. Virtutea de bază, iubirea de patrie a renăscut poporul românesc, l-a deşteptat „din somnul cel de moarte”, precum atât de frumos, de înălţător s-a exprimat poetul Andrei Mureşanu, autorul imnului naţional, el însuşi propulsat de „Biserica Renaşterii Naţionale”, Biserica Greco-Catolică, având centrul în Blaj, de unde „a răsărit soarele Românilor”, după cum spunea Ion Heliade Rădulescu, conducătorul revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, în Blaj, Mica Romă, cum a numit-o luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, în vizita sa din anul 1866, când plin de recunoştinţă, ajuns pe dealul numit Hulă, nume care ar trebui schimbat în „Dealul Recunoştinţei”, a sărutat pământul acestei sacre citadele a românismului regenerator, strigând plin de mulţumire sufletească: „Te salut din inimă, Mică Romă, îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea.” Era în anul 1866, când se năştea cel mai mare poet al Transilvaniei Române, George Coşbuc. Care spunea: „Sunt suflet în sufletul neamului meu / Şi-i cânt bucuria şi amarul.” Cuvinte profetice! Întrucât în 1918, în luna mai, trecea în eternitate, fără a mai prinde luna decembrie, când s-a instaurat bucuria în sufletul tuturor Românilor, făurindu-se România Mare. Trecea în eternitate în luna mai, când în urmă cu 70 de ani, cu 7 decenii, la Blaj, se striga: „Vrem să ne unim cu Ţara!” La 30 de ani, în 1948, Biserica sa dragă Greco-Catolică era suprimată în modul cel mai criminal, când prin decretul comunist 358 din 1 decembrie 1948, s-a instaurat amarul!!!
Tatăl său Sebastian Coşbuc, fiind preot greco-catolic, făcea parte din luceferii redeşteptării naţionale, care au propulsat cultura românească spre valorile europene şi universale, prin Mica Romă (Blaj) şi Maica Romă (Roma).
De altminteri în memoriile sale, ale poetului George Coşbuc a fost subliniată figura tatălui său, afirmând clar şi categoric faptul că fără acea înaltă Şcoală a Renaşterii Naţionale care a fost Blajul, prin Biserica Greco-Catolică, tatăl său nu s-ar fi bucurat de atâta respect şi consideraţie, precum el poetul n-ar fi cunoscut acel incandescent şi autentic naţionalism regenerator al naţiunii române, fără existenţa acelui focar viu, care a fost Biserica Greco-Catolică, acel viu sentiment naţional al său propulsându-l în panteonul marilor valori ale culturii române.
George Coşbuc, cel mai mare poet al Românilor din Transilvania era fiul preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi a Mariei Coşbuc, căreia poetul i-a dedicat atât de frumoasa poezie „Mama” precum luceafărul poeziei româneşti a dedicat o tot aşa de frumoasă poezie mamei sale „O, mamă”. De altminteri spiritul poetic, spiritul creator l-au moştenit ambii poeţi de la mamele lor.
De fapt, se ştie că limba unei naţiuni poartă numele de limba maternă, termenul de matern provenind din latinescul mater, care înseamnă mamă, acel cuvânt atât de dulce, care în plan existenţial şi spiritual are o conotaţie specială. Limba mamei lui Coşbuc şi a lui Eminescu a fost desigur dulcea limbă românească, în acest caz configurându-se importanţa numelui de mamă în plan existenţial. Acest fapt este atât de strălucit redat de Timotei Cipariu, părintele filologiei române, unul din marii luceferi ai Bisericii Greco-Catolice din România, care spunea: „Un tezaur născut cu noi de la ţâţele mamei noastre, dulce ca sărutările măicuţelor, când ne aflam la sânul lor, tezaur mai scump decât viaţa, pe care de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată, ca cineva cu puterea, au cu momeala să ni-l răpească din mâinile noastre, atunci mai bine, mai bine să ne înghită pământul de vii. Să ne adunăm la părinţii noştri, cu acea mângâiere, că nu am trădat cea mai scumpă ereditate (moştenire), fără de care nu am mai fi demni de a ne numi fiii lor: limba românească.”
Maria Coşbuc, mama poetului George Coşbuc, purta numele de Maria, al Maicii Domnului, configurându-se în acest caz importanţa numelui de mamă în plan spiritual.
Maria Coşbuc, mama poetului George Coşbuc s-a născut la 15 august de Adormirea Maicii Domnului şi a murit la 8 septembrie (în anul 1903) de Naşterea Sfintei Fecioare Maria. A murit în anul 1903 cu 15 ani înainte de Unirea Transilvaniei la 1 Decembrie 1918 cu România, creindu-se în acel an 1918, România Mare, de la Nistru pân’ la Tisa, prin Unirea Basarabiei la 27 Martie 1918, Unirea Bucovinei Integrale la 28 Noiembrie 1918 şi Unirea Transilvaniei la 1 Decembrie 1918, proclamându-se unirea celor trei ţinuturi româneşti de către Sfatul Ţării la Chişinău, proclamaţie citită de către Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, de către Congresul General al Bucovinei la Cernăuţi, proclamaţie citită de către Iancu Flondor şi de către Marea Adunare de la Alba-Iulia, proclamaţie citită de către primul cardinal român, episcop dr. Iuliu Hossu, episcop greco-catolic, alegerea sa fiind făcută graţie aportului primordial al Bisericii Greco-Catolice la Marea Unire!
Maria Coşbuc, mama poetului George Coşbuc, cunoscut ca şi „poetul ţărănimii” al tuturor Românilor, a prefigurat prin naşterea sa la 15 august, intrarea României în primul război mondial, în 1916, la 15 august 1916! Când Românii de pretutindeni, de la Nistru pân’ la Tisa sărbătoreau „Adormirea Maicii Domnului” în „Grădina Maicii Domnului”. Întreg spaţiul românesc va fi recunoscut ca fiind „Grădina Maicii Domnului” de către primul papă, care a vizitat România, Papa Ioan Paul al II-lea în zilele de 7-8-9 mai 1999, care printr-o fericită coincidenţă purta în braţele sale sânge românesc, din Românii, care în secolele XVI-XVII au colonizat sudul Poloniei, fiind născut în Wadovice (Vad) iar străbunicul său fiind Bartolomej Vojtyla (Bartolomeu Voitilă), judele Românilor din acel spaţiu polonez.
Aşadar „Grădina Maicii Domnului”, spaţiul românesc cuprins între Nistru şi Tisa avea să renască, în întregul ei în anul sfânt 1918. Acel pământ al „Grădinii Maicii Domnului” de la Nistru pân’ la Tisa era udat de lacrimile şi sângele atâtor Români, care în plină iarnă, la 1 Decembrie 1918 să înflorească cea mai frumoasă floare „Miozotis” - „Floare-de-nu-mă Uita”, floare pe care tot Românul este dator a o uda, la orice oră, pentru ca acea „Floare-de-nu-mă Uita” din 1918, acel „Miozotis” din 1918, să dea prin parfumul său regenerator forţa şi unitatea eternă a Românilor de pretutindeni.
În anul 1916, intra România în război, în războiul de reîntregire a Neamului alături de Antanta reprezentată de Franţa, Anglia, Italia şi Rusia contra Puterilor Centrale reprezentate de Germania şi Austro-Ungaria, în Austro-Ungaria ducându-şi existenţa Românii din Transilvania în suferinţă şi teroare, Românii de aici reprezentând în majoritate absolută populaţia Transilvaniei formată în mod egal din ortodocşi şi greco-catolici, populaţie în totalitate greco-catolică, timp aproape de 50 de ani prin revenirea la Biserica Străbună a Romei la 4 septembrie 1700, până la 1744, când emisarul Rusiei Ţariste, sârbul Visarion a distrus Sfânta Unire de la 1700, jumătate din populaţia românească a Transilvaniei reintrând în sfera de „protecţie” a „Mamei Rusia”! Prin suferinţă şi teroare. Act definitivat la circa 200 de ani, la 1948, prin aceeaşi suferinţă şi teroare la comanda tiranului tiranilor, Visarionovici Stalin, care în calitate de şef al statului rus l-a dus la îndeplinire atât în cuprinsul imperiului rus cât şi în cuprinsul ţărilor „eliberate”!
Dar prin acea Unire Religioasă de la 1700 s-a ajuns la Renaşterea Naţională, care va conduce implicit la crearea statului naţional unitar român, cunoscut sub numele de România Mare. Şi aceasta prin emisari ai culturii formaţi în primele şcoli sistematice româneşti din Blaj - Mica Romă şi în înaltele şcoli din Maica Romă.
La un an de la intrarea României în război, la 15 august 1916, în 1917, Iuliu Hossu cu origini în voievozii de Maramureş din partea tatei şi în conducătorii români ai Revoluţiei de la 1848 din Transilvania din partea mamei, este numit episcop de către Papa Benedict al XV-lea, la numai 33 de ani, la acei ani, la care Isus Cristos era crucificat în calitate de Mântuitor, de Salvator al Omenirii de la Moarte, prin a sa Înviere, la 3 zile, dând întregii lumi dreptul la viaţa cea eternă, de-a dreapta Tatălui Ceresc.
La 1 Decembrie 1918, îi revine tânărului episcop greco-catolic marea bucurie de a anunţa Românii că au Reînviat prin Marea Unire a celor trei ţinuturi româneşti: Basarabia, Bucovina şi Transilvania cu Ţara Mamă!
În acel sfânt an 1918 moare poetul George Coşbuc, dar fără a mai prinde sfânta zi de 1 Decembrie 1918, pe care a prefigurat-o prin poeziile sale dătătoare de înalt sentiment patriotic, luptând prin poeziile sale pentru înălţătorul ideal al Unităţii Naţionale.
Dar, după cum spunea marele poet: „Din zei de-am fi coborâtori / Cu-o moarte toţi suntem datori.” Şi spune în continuare: „Dar nu-i totuna leu să mori ori câine-nlănţuit.” Şi el a murit ca un leu în „Lupta vieţii”, plin de glorie în capitala dulcii Românii, elogiat fiind de Liviu Rebreanu prin cuvintele: „Poezia lui Coşbuc va trăi cât va trăi neamul românesc.”
Dar care a fost factorul determinant, care l-a propulsat pe George Coşbuc în cultura românească? Biserica Greco-Catolică din România, fiind fiul preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc! Unde a primit o educaţie aleasă, în spirit patriotic, precum au primit toţi fiii preoţilor greco-catolici. Aşa încât cuvintele primului cardinal român, episcop dr. Iuliu Hossu, legate de factorul determinant al formării marelui poet român, parafrazând pe marele scriitor român Liviu Rebreanu, spun totul: „Biserica Greco-Catolică din România va trăi cât va trăi neamul românesc!” Atenţie! Acea parafrazare este ca un strigăt de durere la distrugerea Bisericii Greco-Catolice din România, începută la 1744, sub Visarion, agent al Imperiului Ţarist, continuată la 1948 şi finalizată după evenimentele din decembrie 1989, când s-a instaurat un regim criptocomunist, condus de Ion Iliescu, cu studii la Moscova, în centrul Imperiului Ţarist, care a condus când pe faţă, când din umbră acţiunea contra Bisericii Greco-Catolice din România, care „a deşteptat Românul din somnul cel de moarte”, prin revenirea la Biserica Străbună a Romei. De altminteri, după evenimentele din decembrie 1989, s-a impus prin noul regim criptocomunist dacismul, curent istoric combătut şi condamnat de marii istorici ai României, în frunte cu cei trei giganţi ai istoriografiei române: Vasile Pârvan, Nicolae Iorga şi A. D. Xenopol, pix-ul, pana care a reliefat şi demonstrat în mod clar şi categoric apartenenţa noastră la latinitate negată de acei dacişti izolaţionişti. Şi un motiv în plus al acestui curent reactualizat a fost împiedicarea Bisericii Greco-Catolice de a intra în drepturile legitime conferite de istorie şi de dreptul de proprietate, pentru cele circa 2600 de biserici confiscate de regimul comunist, reprezentând patrimoniul Bisericii Greco-Catolice să reintre în posesia proprietarului de drept: Biserica Greco-Catolică!
Aşa că acele cuvinte ale lui Iuliu Hossu referitoare la existenţa Bisericii Greco-Catolice din România parafrazând importanţa poetului George Coşbuc, fiu de preot greco-catolic sunt edificatoare.
De altminteri, cei doi scriitori de primă importanţă în istoria literaturii române, George Coşbuc şi Liviu Rebreanu aparţin unui puternic centru românesc: Năsăud, propulsat de Mica Romă - Blaj, unde cercul literar condus de Coşbuc, „Virtus Romana Rediviva” va întări sentimentul patriotic la Români, prin sublinierea nobleţei originii latine.
Tatăl lui Liviu Rebreanu a fost coleg cu George Coşbuc la Năsăud, respectându-se reciproc.
Liviu Rebreanu a subliniat acest respect prin punerea în acelaşi plan al poetului George Coşbuc cu Mihai Eminescu, luceafărul poeziei româneşti: „Eminescu sau Coşbuc? Se pune deseori întrebarea Răspunsul e simplu. Eminescu şi Coşbuc. Pot sta prea bine alături. Se deosebesc atât de mult încât se completează. Ei doi dau faţa şi sufletul poeziei româneşti de până acuma. Luceafărul şi Nunta Zamfirei (...).”
Liviu Rebreanu s-a născut în acelaşi an cu Iuliu Hossu, la 1885, ambii fii ai Bisericii Greco-Catolice, Rebreanu devenind cel mai mare romancier român iar Iuliu Hossu primul cardinal român.
Ataşamentul faţă de Biserica sa Greco-Catolică, Rebreanu îl subliniază prin cuvintele adresate canonicului din Oradea, Ion Georgescu, ca răspuns la felicitările acestuia legate de intrarea sa în Academia Română: „Cuvintele acestea îmi sunt cu atât mai dragi cu cât le socotesc expresia bunăvoinţei, pe care mi-o arată Biserica mea Unită, mângâierea şi speranţa mea de totdeauna.”
Iuliu Hossu, prezentatorul Proclamaţiei de Unire a Transilvaniei cu România va spune: „Fără Unirea Religioasă de la 1700 n-ar fi fost nici Adunarea de la Blaj de la 3-15 mai 1848, unde s-a strigat: şi fără de aceasta nici Unirea din 1918.” Şi tot el a spus legat de actul de la 1 Decembrie 1918: „Marea Unire s-a făcut la 1 Decembrie 1918, când Dumnezeu, judecând ca un Atotputernic, a şters nedreptăţile veacurilor şi a restabilit dreptatea imanentă. Biruinţa acestui neam a fost biruinţa lui Dumnezeu.” De altminteri deviza Monarhiei, sub care s-a creat România Mare era: „Nihil sine Deo”. Aşa încât, Rusia Comunistă, ateistă avea un motiv în plus, ca la 1948 să dispună prin guvernul comunist condus de dr. Petru Groza distrugerea Bisericii Greco-Catolice din România la 1 decembrie 1948 după ce în prealabil distruse Monarhia la 30 decembrie 1947, în luna decembrie, luna cadourilor, „cadouri” făcute de regimul comunist celor două importante instituţii româneşti!!!
Iuliu Hossu, când spunea: „Fără Unirea Religioasă de la 1700 n-ar fi fost nici Adunarea de la Blaj de la 3-15 mai 1848, unde s-a strigat: şi fără de aceasta nici Unirea din 1918”, se referea la aportul substanţial al Bisericii Greco-Catolice în deşteptarea Românilor spre a intra în lupta pentru libertate naţională, imnul deşteptării fiind opera lui Andrei Mureşanu, absolvent al prestigiosului Seminar Greco-Catolic din Blaj, cântat pentru prima dată la Blaj, în 1848, unde se afla Comitetul Revoluţionar al Românilor din Transilvania, având în frunte pe Simion Bărnuţiu, preşedinte, George Bariţiu, secretar, şi Alexandru Papiu Ilarian, secretar, tustrei fii de preoţi greco-catolici.
Aşa încât la 1948 la 100 de ani de la Revoluţia Românilor din Transilvania s-ar fi cuvenit a se aduce un omagiu Bisericii Greco-Catolice din România, cu centrul în Blaj, pentru rolul determinant în lupta pentru libertate şi unitate naţională. Dar la 1948, într-un mod criminal a fost suprimată Biserica Greco-Catolică din România prin odiosul decret comunist 358 de la 1 decembrie 1948. La comanda şi spre satisfacţia Rusiei Comuniste, autorul moral al acestei „mari realizări”, alături de conducerea comunistă a României, reprezentată de guvernul comunist condus de dr. Petru Groza, autorul decretului, care în finalul acestuia sublinia în mod sarcastic: „Biserica Greco-Catolică încetează a exista.”
Înalţi oameni de cultură de confesiune ortodoxă şi-au manifestat ataşamentul pentru existenţa glorioasei Biserici Greco-Catolice din România.
Nicolae Iorga spunea: „Blajul s-a ridicat din unirea sfântă a poporului românesc. Asupra Blajului vor veni binefacerile întregului popor românesc, pe care le merită, ca reprezentant al poporului românesc în marea Biserică Catolică.”
Petre Ţuţea spunea: „Tata a fost ortodox. Eu sunt greco-catolic în conţinut. Fiindcă nu vreau să fiu rudă cu bulgarii şi cu ruşii ci cu italienii, cu francezii şi cu lumea latină.” Şi tot el spunea: „Prin ortodoxie ne legăm de slavi iar prin greco-catolicism de latini.”
Dar după evenimentele din decembrie 1989, când se spera în reliefarea deplină a adevărului istoric a fost pur şi simplu extirpată ideea de latinitate, idee care exprima adevărul istoric, cheia succesului luptei întru libertatea şi unitatea întregului popor român. În acest context amintim din nou cele două mari personalităţi: Nicolae Iorga şi Petre Ţuţea.
Nicolae Iorga spunea: „Copil al Romei. Cu fraţii la celălat capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile.”
Petre Ţuţea spunea: „... venim de la Roma, nu de la Moscova”, „... cum spun cronicarii, ne tragem de la Râm.” „Restul (teoriile daciste) sunt basme.”
Dacismul exclusivist susţine faptul că ideea de latinitate aparţine Bisericii Greco-Catolice, deşi se ştie căci cronicarii nu erau catolici şi marile personalităţi ale istoriografiei naţionale în imensa majoritate nu erau catolice ci ortodoxe, personalităţile aparţinând Bisericii Greco-Catolice fiind primite cu reţinere la Bucureşti în lumea culturii timpului. Caz concret, poetul George Coşbuc, despre care Tudor Arghezi spunea următoarele: „O tristă inferioritate a noastră - s-o spunem drept şi pe faţă - fusese până mai deunăzi uitarea lesnicioasă a marilor noastre valori. Ele nu se repetă, nici nu stagnează. Se înlănţuiesc şi se vor înlănţui la nefârşit: ardeleanul George Coşbuc e o verigă de aur.” În concluzie valorile, care le-a dat Biserica Greco-Catolică fac parte din acea verigă de aur a culturii noastre româneşti.
Aşadar prin George Coşbuc, fiul preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc, sunt propulsate marile valori ale culturii române din Transilvania, în majoritate absolută aparţinând Bisericii Greco-Catolice, în România.
Care a fost factorul determinant al acestei adevărate pepiniere a culturii româneşti moderne? Un puternic naţionalism regenerator prin conştiinţa apartenenţei la latinitate.
În acest sens marele erudit de talie universală, Mircea Eliade, la 200 de ani de la apariţia primelor şcoli sistematice româneşti din Blaj în 1954 va spune: „Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci -, şi nici nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş, Petru Pavel Aron; el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardeleni care au învăţat de atunci în Şcoalele Blajului. Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică.
Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul neamului care le-a dat naştere.”
Acel puternic sentiment patriotic bazat pe latinitate îl va însoţi pe marele poet George Coşbuc, în a sublinia măreţia Romei precum în poezia sa „Podul lui Traian” în care spune:

Podul îşi îndoaie fierul
Sub atâţi legionari,
Tubele-nspăimântă cerul!
Istre,-acum te baţi în spume!
Mulţi văzuşi tu tari în lume,
Însă nu pe cei mai tari!

Cine va mai sta-mpotriva
Leului roman de-acum?
Care fulger stăvili-va
Goana răzbunării sale?
Ai voinici tu, Decebale,
Să oprești furtuna-n drum?
Marele său admirator, Liviu Rebreanu, va spune în acest context, plin de justificată mândrie: „Noi suntem urmaşii Romei. Ne ducem la Roma ca la casa părintească. Parcă de la Traian până azi nimic nu s-ar fi schimbat.”
Tot prin acest sentiment al latinităţii dar şi pe o puternică credinţă au apărut cei şapte martiri, episcopi greco-catolici morţi în închisorile comuniste în urma actului de la 1 decembrie 1948. Prin numărul lor de şapte, reprezintă cele şapte coline ale Romei, ale Maicii Rome, care aşteaptă a fi beatificaţi şi canonizaţi ca martiri români ai Sfintei Biserici Catolice.
Noile generaţii au dreptul de a cunoaşte adevărul istoric iar guvernanţii au obligaţia de a recunoaşte şi respecta acest drept vital, întru demnitatea şi prestigiul a tot ce se cheamă ROMANIA!
Principiul deontologic nu permite în mod categoric minimalizarea de fapte, evenimente şi personalităţi reale şi maximalizarea de fapte, evenimente şi personalităţi mai puţin importante chiar în peisajul istoric românesc!

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Liviu-Simion Pop - Bistriţa
Fiul preotului greco-catolic Simion Pop, martirizat în închisorile comuniste pentru dreapta sa credinţă catolică

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5