alp

GRAIUL NĂSĂUDEAN ÎN TIPARELE UNEI MARI PRIETENII

Comuniunea de suflet şi interesul pentru cercetarea ştiinţifică i-a făcut pe cei doi oameni de mare cultură ai străvechiului ţinut de pe Someş, VASILE SCURTU din Parva şi GAVRIL ISTRATE din Nepos să pună în valoare dragostea lor pentru graiul năsăudean.

Apropiaţi din punct de vedere geografic şi mândri de obârşia lor ţărănească, cei doi absolvenţi ai şcolii năsăudene au avut aceeaşi chemare ştiinţifică şi profesională care s-a dovedit atât de utilă pentru cultura românească contemporană.

S-au cunoscut destul de târziu pentru că diferenţa de opt ani dintre ei nu le-a permis să se întâlnească deodată la şcoală, iar studiile universitare le-au făcut în oraşe diferite. Vasile Scurtu la Cluj, iar Gavril Istrate la Iaşi. ,, Liceului din Năsăud îi datorăm toată mândria noastră cărturărească şi niciodată nu vom fi în stare să-i arătăm recunoştinţa pe care o merită’’, scria cel dintâi ,, ardeleanului moldovenizat în dulcele târg al Ieşilor’’.

Amândoi au trecut prin aceleaşi neajunsuri financiare, dar au răzbit prin voinţa lor şi prin efortul neobişnuit al părinţilor. În pofida oricăror privaţiuni, ei voiau să ajungă la şcolile cele înalte. Atât unul ,cât şi celălalt au devenit profesori de limba română. Când au plecat de acasă şi-au luat merinde de suflet, graiul năsăudean pe care urma să-l toarne în tiparele lingvisticii româneşti. Vasile Scurtu va scoate la lumină lucrarea,, TERMENII DE ÎNRUDIRE ÎN LIMBA ROMÂNĂ’’iar Gavril Istrate, ,, GRAIUL DIN NEPOS’’, amândouă fiind teze de doctorat care apoi deveni studii de referinţă.

Ei ştiau unul de altul, dar nu se cunoşteau personal. În 1943, Vasile Scurtu îi scrie lui Gavril Istrate cea dintâi scrisoare, după care vor urma încă vreo treizeci şi cinci , toate valorificate într-o lucrare monografică cu titlul,, Pe urmele lui Vasile Scurtu’’.

Din conţinutul acestor scrisori răzbate tonul unei alese prietenii bazată pe stimă şi respect reciproc. Apropierea dintre ei avea să se facă în vremea războiului , când amândoi au fost mobilizaţi la Târnăveni, la Regimentul 82 Infanterie, format din refugiaţii diferitelor unităţi militare care îşi aveau sediile în mai multe oraşe din Transilvania de Nord, cedată în urma Dictatului de la Viena. Cum nu trecuse prin şcoala de ofiţeri şi nu era decât sergent, Vasile Scurtu a fost repartizat la copiii de trupă care îşi făceau instruirea şcolară în cadrul regimentului. În aceste împrejurări, prin intermediul lui Teodor Podariu, un valoros om de litere din Pinticul Tecii, aflat şi el în acest regiment, se petrece prima lor întâlnire ce avea să-i lege pentru tot restul vieţii.

După război, amândoi îşi intensifică preocupările lingvistice. Schimbul de păreri devine tot mai apropiat şi se bazează pe o mare încredere.

În 1948, Gavril Istrate îi face o vizită în Parva, împreună cu întreaga familie. A plecat din Nepos cu căruţa pentru că alt mijloc de transport nu a avut. Acolo o cunoaşte pe Ileana, soţia lui Vasile şi pe fiica acestuia, Voichiţa, doctoriţa pe care avea s-o întâlnească veri la rând în staţiunea din Sângeorz-Băi. Petrecerea în aer liber a fost un moment de recreere pentru ambele familii.

După 1950, întâlnirile lor au loc la Cluj, în cadrul Institutului de lingvistică, unde Vasile Scurtu avea calitatea de colaborator, întâlniri care se încheiau acasă la el, pe strada Bădescu, nr. 48, având şi alţi oameni de seamă ca Dimitrie Macrea şi G. Giuglea.

Cele mai multe scrisori datează din perioada 1960-1968. Ele sunt importante pentru informaţiile profesionale pe care le conţin, dar şi pentru afecţiunea care s-a statornicit între cei doi oameni de cultură. De la formulele oficiale de adresare folosite la început, cum ar fi, ,,Stimate domnule profesor’’, Vasile Scurtu trece foarte repede la cele amicale : ,, Frate Gavril’’sau ,, Dragă Gavrile’’, care au o mare încărcătură sufletească. Nu uită să transmită niciodată salutări întregii familii, să facă urările de bine şi sănătate şi să se întereseze de soarta copiilor bunului său prieten.

Gavril Istrate a urcat foarte repede în ierarhia profesională, s-a remarcat pe tărâmul lingvisticii şi a istoriei literare şi a ocupat funcţii de conducere a Facultăţii de Litere din Iaşi, drept pentru care îi purta un respect deosebit. În scrisoarea din 2 septembrie 1963 i se adresează astfel : ,, Dragă Gavrile, îţi trimit cu poşta un fragment din lucrarea mea. Te rog ca în puţinele momente libere pe care le ai să-l citeşti şi să faci observaţiile pe pagina stângă, care-i goală. Oricât ar fi de severe aceste observaţii, nu mă supără, căci ştiu că vin, nu numai de la un om distins, specialist, ci şi de la un prieten’’.

Era lucrarea care avea să-i aducă un mare succes în lingvistica românească, dar şi peste hotare. Profesorul ieşean n-a întârziat să-i transmită felicitările binemeritate. Era mândru că alături de Sever Pop din Poiana Ilvei aşeza şi el o piatră preţioasă la temelia lingvisticii noastre.

Din scrisorile ultimei perioade reiese că Vasile Scurtu se întorcea foarte des în satul său natal, mai ales vara, în vacanţe, când priveliştea montană era atât de atrăgătoare. Acolo era o parte din sufletul lui, cu frumuseţile şi bucuriile copilăriei. Acolo erau toţi ai lui, fraţii şi surorile sale, dar mai ales mama, căreia îi purta cea mai aleasă dragoste şi preţuire .,, Dacă trebuie să-i mulţumesc cuiva pentru că am ajuns în viaţă ce am ajuns, apoi mamei mele îi datorez toate acestea’’, mărturiseşte el cândva prietenului său apropiat, Dumitru Scridon.

Sub acel senin de Parva, unde oamenii au impresia că sunt mai aproape de cer îi făcea invitaţii atât de călduroase lui Gavril Istrate.,, Mă găsesc cu familia la Parva, unde te invit şi te aştept cu drag’’ sau,, Eu plec cu familia la Parva pentru o lună. Dacă te abaţi pe acolo, ca întotdeauna, îmi face mare plăcere. Apa minerală are acelaşi efect ca şi cea de la Sângeorz’’.

Era ultima scrisoare pe care Vasile Scurtu o adresa prietenului său pentru că la 19 septembrie 1968 se stinge din viaţă la numai 62 de ani. Într-un ultim salut adus profesorului şi cărturarului părvean, Nae Antonescu scria în ,, Cronica sătmăreană’’ : ,,Prea tânăr şi prea încrezător în Cronos spre a-şi îngădui popas bilanţier în prestigioasa sa activitate didactică şi ştiinţifică, el ne-a lăsat exemplul unei vieţi de nobilă trudă închinată profesie’’.

Vestea morţii i-a cernit toată fiinţa, lăsându-i un mare gol în suflet. ,, Nu ne vine a crede că poate fi adevărată vestea tristă care a ajuns până la noi, scrie Gavril Istrate. Încercăm un sentiment neobişnuit la gândul că nu vom mai vedea niciodată pe unul dintre prietenii cei mai aleşi’’.

Parva pierdea atunci un fiu care a scos-o din anonimat. Neposul se mândreşte astăzi cu cel mai longeviv om de cultură care nu de mult a împlinit 95 de ani.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]