Senior editorul Gheorghe Crişan, la 70 de ani

Gheorghe Crişan: Timpul trece şi adună în desagă fapte

Senior-editorul Gheorghe Crişan  se află la un ceas aniversar. Vă urăm „La mulţi ani!, gânduri bune şi să vă dea bunul Dumnezeu încă pe atâtea toamne câte sărbătoriţi.

         Gheorghe Crişan: - Mulţumesc foarte mult celui care ia interviul şi, de asemenea, tuturor colegilor din redacţie, după cum şi celor care acum ne privesc din stele şi vă aduc mulţumirile mele pentru gândurile bune cu care mă înconjuraţi astăzi şi m-aţi înconjurat întotdeauna.

         Rep.: - Anii trec, anii se adună şi ne fac întotdeauna să ne gândim la ce a fost, făcând şi un bilanţ.

         Gh.C:: - Într-adevăr, timpul trece iar acest „parşiv” în veşnică mişcare nu ne trage de mânecă pentru a-l opri cât de cât. Şi, prin perpetuarea lui, adună în desagă fapte care, iată că, la sfârşit trebuie contabilizate şi făcut şi un oarecare inventar. În ce mă priveşte, el, acest inventar este suficient de bogat, pentru că de la obodă, respectiv grădiniţă, şi până la deceniul şapte al vieţii am adunat suficient şi pot chiar să ofer, dacă cineva este interesat, şi unele sfaturi care cred că ar prinde bine.

         Am trecut prin şi şcoala elementară şi, prin Liceul cu program special de educaţie fizică de la Cluj, Facultatea de Studii Economice a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Am absolvit cu medie maximă Cursul postuniversitar de ziaristică de la Academia „Ştefan Gheorghiu” de la Bucureşti, dar mai mult decât atât, am slujit mass media începând cu presa scrisă şi trecând şi prin furcile caudine ale celei audio şi video, ba chiar am scris scenarii şi am regizat şi filme, în special documentare. Sigur că s-au mai petrecut şi alte lucruri, dar poate cu alte prilejuri cititorii vor avea posibilitatea, evident dacă vor dori, să se „înfrupte” şi din alte aspecte ale vieţii mele care ţin de viaţa de familie, ca şi de clipe petrecute în compania apropiaţilor şi prietenilor.

         Ca să fie şi ceva cifre bilanţiere în spusele mele, recunosc că am scris toate genurile gazetăreşti cunoscute din domeniu şi pot spune că, şi astăzi, când mă recitesc îmi place ce am făcut, ba aş susţine chiar că am făcut bine ce am făcut. Ca urmare, nu regret nimic din ce a fost pe parcursul unei vieţi, dusă pe două paliere existenţiale, ale comunismului şi capitalismului cu specificarea că, fie şi pentru faptul că înainte eram mai tânăr, în socialism mi-a plăcut mai mult să trăiesc şi să muncesc.

         Rep.: - Cum a fost copilăria dumneavoastră, cum erau copiii de atunci, cum se jucau?

         Gh.C.: - Am vieţuit într-o familie neaoş românească, aş putea spune mixtă, mama fiind casnică, iar tata ceferist. A lucrat la Căile Ferate, de la întreţinere şi până la siguranţa circulaţiei. Ca urmare n-am trăit pe picior mare, dar n-am dus-o rău, mai ales prin faptul că, fiind mezinul familiei, am fost răsfăţatul unei mame deosebit de iubitoare. Prietenii din copilărie, cam din aceleaşi medii sociale, au determinat o viaţă socială plăcută, de la cravata de pionier şi până la jocurile noastre care nu erau sofisticate, ci simple, dar mai cu seamă, instructive. Chiar şi la grădiniţă am avut jucării din lemn şi, pot să spun, că era deosebit de plăcut să te joci cu ele. De asemenea, era o bucurie jocul „De-a tupu”, adică de-a v-aţi ascunselea, „Hoţii şi jandarmii”, recte varditşii de azi şi chiar construirea jucăriilor, cum erau arcurile, săgeţile, paloşurile, săbiile şi celelalte.

         Copiii de atunci erau mai cuminţi, nu în sensul unei supuşenii totale faţă de părinţi, dar oricum cu mult bun simţ. Sigur că se aplicau corecţiile de rigoare şi nu ar fi rău ca şi acum Sfântul Nicolae să mai fie coborât din cui, iar Moş Nicolae să-şi intre în atribuţii şi la capitolul jordiţă.

         Rep.: - Câteva cuvinte despre părinţi. Ce înseamnă mama şi tata pentru dumneavoastră? Ce aţi moştenit de la ei în dezvoltarea personală?

         Gh.C:: - Mama mea era o femeie extrem de bună ca om, o femeie frumoasă, harnică, cu mult bun simţ, chiar dacă reuşise să facă doar două clase ale şcolii primare. Era o gospodină desăvârşită şi mai ales în ce priveşte mâncarea pur şi simplu m-a răsfăţat. În ce-l priveşte pe tata, a fost un copil rămas orfan de la 6 luni de ambii părinţi, crescut de o bunică. A reuşit, totuşi, să facă şapte clase şi pe parcursul tinereţii să termine şi şcoala de specialitate de la CFR. Deosebit de harnic, deosebit de bun, un bărbat arătos, care a trecut şi prin ororile războiului mondial, talentat în privinţa confecţionării a tot felul de obiecte. El mi-a făcut până şi o vioară din paltin, evident la care n-am reuşit să cânt niciodată, dar executa toate lucrările din gospodărie cu un talent deosebit. Era un bun crescător de animale şi îi plăceau toate treburile din gospodărie, de la coasă la secerat, la confecţionat fârciturile de fân, cum se spunea în satul meu natal, în Ciucea.

         În atare situaţie, evident că am avut ce învăţa de la părinţii mei, care ştiau să se şi distreze, ambii fiind nişte dănţăuşi de primă mână, iar tatăl meu mai cocheta chiar şi cu cântatul, evident la petreceri. Tocmai de aceea mi-a plăcut şi mie să fie prezent la horile din sat, la toate manifestările copilăriei şi adolescenţei, de la mersul la colindat cu Steaua şi Viflaimul, până la colindatul cu Ceata feciorilor din sat. Sigur că ar fi mult mai multe de spus despre adolescenţă, dar e suficient, cel puţin pentru moment cât am destăinuit.

         Rep.: - Câţi copii aţi fost la părinţi?

         Gh.C.: - Mai am o soră care este mai în vârstă decât mine şi e şi azi în viaţă.

         Rep.: - Cum arată un scurt CV al şcolilor pe care le-aţi urmat?

         Gh.C.:: - În primul rând aş vrea să spun că îi port şi astăzi un gând bun educatoarei mele, care nu mai ştiu dacă vieţuieşte, de asemenea, mă gândesc şi acum cu plăcere la învăţătoarea mea, Lidia Rotaru, care a fost un dascăl cu totul excepţional. De la ele am învăţat scrierea şi cititul şi am avut cu toţi colegii mei de clasă, timp de patru ani, rezultate deosebite. Eu însumi am fost tot timpul premiant şi această dragoste de carte nu m-a părăsit nici astăzi. De aceea zic că sunt norocoşi toţi acei copii care au învăţători de excepţie. Şi pot să spun că, şcoală se poate face oriunde şi cel mai mare păcat al timpurilor de atunci a fost că o serie de colege talentate, au abandonat cursurile după primele patru clase. Oricum, cu colegii care am mai rămas pe parcurs, am terminat clasa a VII-a 11 copii şi pe acele timpuri am dat examene, după ciclul primar de patru ani, ca şi după ciclul elementar de şapte ani. Evident, am dat examen de admitere la liceu, la Şcoala Medie 13 din Cluj şi am făcut educaţie fizică pentru că, dacă la raion exista şcoală medie, în oraşele mai mari nu se putea urma decât, fie licee de specialitate, fie şcoli de meserii. De altfel, eu am vrut să mă fac mecanic de locomotivă, iar cea care m-a „salvat” a fost profesoara mea de limba română – Didina Dolejan, care era proaspăt absolventă al facultăţii de Limba şi Literatura Română. În şcoala elementară am avut nişte profesori deosebiţi, dintre care doamna Guja, o basarabeancă foarte exigentă, de la care am învăţat chimie, a fost atât de bună şi exigentă încât eu nici măcar în liceu la această materie n-am fost scos la tablă absolut niciodată. Am fost într-adevăr, foarte-foarte bun la această materie. În schimb mi-au plăcut toate materiile, disciplinele, de la matematică şi până la desen, iar în şcoala medie am ştiut absolut orice. Încă din liceu am învăţat operatoria de film, pe bandă îngustă, iar noi, la unele materii, utilizam încă pe vremea aceea filmul documentar ca obiect de predare. Tot din liceu am cochetat cu emisiunile de radio, după ce acelaşi lucru îl făcusem la staţia de radio locală a comunei natale. Deci, se poate vedea că pe acea vreme cei pe care astăzi îi blamăm, adică socialiştii, pentru că n-au fost niciodată comunişti, ştiau să se ocupe de generaţia tânără. Mai mult decât atât, vreu să vă confirm că, pentru că-mi plăcea cartea, până în cls. a X-a am fost bursier şi primul ceas mi l-am cumpărat din cea dintâi bursă. Sigur că am făcut şi practică şcolară, iar programul de educaţie fizică era considerat ca o chestiune de activitate practică. Am fost intern, lucru care mi-a prins foarte bine în viaţă, chiar dacă am învăţat să „pufăi” încă din ultimele clase de liceu, fiind până aproape de senectute unul dintre fumătorii pasionaţi, ca să nu spun că am cochetat şi cu alte vicii, aşa cum îi stă bine oricărui om, normal în tot ceea ce face. Aş putea să mai spun şi alte întâmplări din liceu, dar lumea astăzi nu e atât de dornică de citit, ca urmare, să trecem mai departe.

         Rep.: - Care a fost primul loc de muncă?

         Gh.C.: - Ar trebui să vă spun că unicul şi singurul examen pe care nu l-am trecut a fost cel de la Facultatea de Chimie din Cluj, iar aceasta pur şi simplu din cauza că am confundat ziua de examen. În schimb, n-am ratat nici acel an, 1965, am intrat la Facultatea de Fizică şi Chimie de la Institutul Pedagogic de trei ani din Cluj, pe care l-am părăsit după un an de studiu, dând admitere şi intrând cu medie foarte mare, cum de altfel tot cu medie foarte mare am intrat şi la liceu, la ISE, cum se spunea pe atunci, Facultatea de Ştiinţe Economice de la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Am absolvit-o în 1970 şi în timpul studiilor am fost singurul din an care am avut doar o restanţă în cinci ani. Cum ar veni, mi-a plăcut cartea şi în această etapă a formării mele. Am vrut încă de la repartizare, care s-a făcut la Bucureşti, să cer repartiţia în ziaristică, adică la Tulcea, pentru că acolo erau posturi, dar o colegă de-a mea de an, căreia efectiv îi făceam curte, a insistat neapărat să iau undeva un post aproape de Cluj, ea fiind clujeancă. Pe bază de insistenţe, am luat repartiţia la Întreprinderea Bobâlna din Dej, unde timp de trei luni, cât am stat acolo, am trecut prin toate posturile posibile, ca şi economist, de la aprovizionare până la şef serviciu de desfacere şi cel de planificare. Deoarece cu poezia am cochetat încă de pe băncile şcolii elementare şi am continuat şi pe parcursul celor superioare şi pentru că la Bistriţa mai fusesem şi cu alte prilejuri, având un neam în oraş, am revenit cu plăcere la nişte cunoştinţe după etapa dejeană şi cu acel prilej am rămas plăcut impresionat în faţa localităţii Dorolea, dar mai cu seamă am revăzut cu plăcere oraşul pensionarilor, pe atunci, în floarea „tinereţii vârstei a treia”. Urbea mi-a plăcut deosebit de mult, pentru că aici era o lume calmă, bine crescută, atentă chiar şi cu „veneticii”, ca urmare am căutat să-mi împlinesc visul de a deveni ziarist. Evident că am scris la „Ecoul” două materiale, unul la capitolul diverse şi celălalt din domeniul economic, iar cel de la diverse a fost imediat publicat. După publicare am fost chemat la redacţie pentru a-mi „lua” drepturile de autor şi, cu acel prilej, redactorul şef de atunci, Tiberiu Telceanu, mi-a propus să devin membru al redacţiei, chiar dacă eu trebuia să rămân la Dej timp de trei ani pentru a-mi împlini stagiatura. Trebuie să vă spun că la Comitetul Judeţean de Partid de atunci s-a dus o luptă teribilă pentru a mă câştiga de partea redacţiei „Ecoul” şi clujenii mi-au dat transferul după multe insistenţe. Mai precizez că, încă din ultimul an de facultate am intrat în rândurile membrilor de partid, deci, din 1970 fac parte din familia comuniştilor români, lucru de care nu-mi pare rău şi nu-mi este ruşine. Păstrez şi acum carnetul de partid, după cum, la loc de cinste sunt şi în prezent legitimaţiile mele de serviciu, evident de la „Ecoul”, de la „Scânteia” şi de la „Răsunetul”. De asemenea, tot la loc de cinste sunt şi legitimaţiile care consfinţesc că, am fost şi rămas şi acum membru al Uniunii de Creţie, care este Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România.

         Aşa cum se poate lesne constata, în presa scrisă pot dovedi că am făcut carieră, iar în cea audio şi video am avut şi unele succese, fiind o bună perioadă de timp, concomitent, atât corespondentul „Scânteii”, cât şi corespondentul Radio România, transmiţând o serie întreagă de materiale şi pentru Radio Cluj. Pentru că am dovedit că mă pricep, am fost solicitat să fac şi filme documentare şi îmi pare rău şi astăzi că, „revoluţionari de doi bani” au fost în stare să strice foarte mult în instituţiile din judeţ, astfel că o parte din munca mea a fost pur şi simplu terfelită. Cât de bine ar prinde acum documentarele mele, mai ales că televiziunile se dau în vânt după ce a fost ieri, evident mai mult să critice decât să pună în valoare. Oricum, afirm cu tărie că în istoria României numai doi ESCU vor rămâne, respectiv Emin şi Ceauş, restul vor fi doar figuranţi.

         Rep.: - Sunteţi unul dintre ziariştii cunoscuţi ai Bistriţei. Despre primul contact cu presa ne-aţi vorbit. Ce a urmat, dar mai ales cum s-a schimbat domeniul media în cei 40 de ani de când faceţi parte din breasla ziariştilor?

         Gh.C.: - Din 1970 şi până la zi, în acest domeniu fascinant s-au schimbat multe. De la timparul înalt, stil Guttemberg, la online-ul de azi. Mă felicit că am prins toate etapele şi, datorită faptului că am cochetat cu poezia mai ales în stilul clasic, mi-a fost şi-mi este la fel de uşor să mă exprim deopotrivă şi în versuri, ca şi în proză. Schimbări au fost în tehnică şi tehnologie, dar ceea ce nu trebuie să se schimbe niciodată sunt caractele meseriei în sine care, ca orice meserie adevărată, se învaţă permanent şi nu poţi să spui că ai ajuns la desăvârşire vreodată. Chiar şi astăzi, după 40 de ani, susţin că încă nu ştiu totul şi că mă aplec cu aceeaşi seriozitate şi osârdie ori de câte ori trebuie să pun pe hârtie sau să aduc în camera de filmat viaţa care mă înconjoară. Ziaristul este şi meseriaş şi creator. De aceea, pe vremea începuturilor mele într-ale meseriei se spunea clar „dacă vreţi să trăiţi mult, nu vă faceţi ziarişti”. Iar cine a scris măcar o pagină în viaţa lui, şi nu neapărat în ziar, ci o banală scrisoare, îşi dă seama că a face această meserie este şi chin, şi plăcere, şi artă. Mai multe, vizavi de această întrebare, o să aveţi ocazia, dragi cititori ai mei, să cunoaşteţi când o să vă pun la dispoziţie o carte despre aş cărei conţinut o să vă spun în cursul acestui interviu câteva vorbe.

         Rep.: - Nu putem să nu vorbim despre fundaţia înfiinţată de dumneavoastră, care se numeşte Progress. De ce o fundaţie? Câteva cuvinte despre proiecte.

         Gh.C.: - Meseria pe care am practicat-o m-a făcut să-mi iubesc interlocutorii, să-i preţuiesc şi să ştiu că, de cele mai multe ori, şi în cele mai multe situaţii, ei sunt mai buni, mai deştepţi şi mai talentaţi decât mine. Din această recunoaştere a valorii celuilalt s-a născut în mintea mea ONG-ul al  cărui nume l-ai pronunţat şi care şi-a propus să îmbunătăţească viaţa oamenilor din Bistriţa şi din judeţ, ba chiar şi din ţară. Datorez succesul activităţilor desfăşurate în cadrul fundaţiei, colaborării foarte bune cu toţi colegii din Redacţia „Răsunetul”, cărora le mulţumesc şi pe această cale. Dintre numeroasele proiecte pe care le-am avut, inclusiv cu membrii Fundaţiei Prinţului Charles din Marea Britanie, am reuşit ca să trecem printr-un program de ajutorare o mulţime de grădiniţe din municipiu, case de copii din judeţ, iar în ultima vreme să ne implicăm în activitatea comunităţilor din România, mai ales a comunităţilor defavorizate, iar în domeniul culturii, punerea în valoare a moştenirii culturii materiale din judeţ. Am continuat într-un fel, cu tehnica şi tehnologia actuală digitală, munca de pionierat pe care a făcut-o în comuna Şanţ marele sociolog Dimitrie Gusti. Cu socăciţele noastre de la Feldru, Rodna şi Rebrişoara am încântat şi mulţumit un judeţ şi o ţară şi, mai mult decât atât, am reuşit ca, pe unii dintre cei mai reci nordici ai lumii, pe norvegieni, „să-i dăm gata” cu arta culinară made in Bistriţa-Năsăud. Dacă vom reuşi să generalizăm aceste lucruri, la care am fost invitaţi să colaborăm chiar de conducerea actuală a judeţului, vom reuşi o treabă foarte bună. Fundaţia Progress a fost şi în America, iar momentan, după colinda bibliotecilor din ţară şi de la noi din judeţ, se află în Republica Moldova, la şase asemenea unităţi de lucru cu cartea, pentru a digitaliza activitatea din biblioteconomie. Şi despre fundaţie s-ar mai putea spune multe lucruri, dar ne-am lăudat destul, aşa că să trecem mai departe.

         Rep:: - Sunteţi un spirit liber, un revoluţionar?

         Gh.C.: - Un spirit liber sunt, dar ca orice om la vârsta a treia, cochetez suficient de mult cu conservatorismul. Iar pentru mine deviza judeţului, care ne-a dăruit-o Petru Rareş - „Vom fi iar ce-am fost, ba chiar şi mai mult decât atât”  - va rămâneuna viabilă până ce voi încheia socotelile cu acest tărâm. Cred în oamenii acestor locuri, în colegii mei de astăzi şi ecourile crezului se vor transforma, în ce mă priveşte, în noi şi noi răsunete ale preţuirii pentru locuri şi oameni.

         Rep.: - Câteva cuvinte despre familie dumneavoastră. Despre doamna Mina, despre fete – Claudia şi Camelia.

         Gh.C.: - Familia mea este fala şi  bucuria mea, nădejdea mea că am să închei socotelile prin a fi iubit şi preţuit. Soţia mea a fost, este şi a rămas, un sprijin al meu în viaţa de fiecare zi, o fiinţă frumoasă şi dragă mie, iar despre fete ce să mai vorbim. Sunt mai mult decât lumina ochilor mei. Nu doar pentru faptul că sunt experţi în meseriile lor, Camelia – fiica cea mare fiind cadru universitar la SNSPA Bucureşti, lector universitar doctor, iar cea mică, Claudia, tot doctor, dar în chimie, este actualmente consilier expert în cadrul Ministerului Fondurilor Europene şi considerat un stâlp al acestei instituţii.  Mai am o altă floare în familie, este vorba despre nepoţica mea Ecaterina Ileana, care este o mândreţe de copil şi căreia îi place foarte mult la grădiniţă. Efectiv este un copil frumos, o blondină cu ochi albaştri, care va fi şi ea bijuteria mea în anii ce urmează. Ca şi concluzie, şi la acest capitol, sunt un om împlinit şi mă bucur foarte mult să-i am pe toţi lângă mine în aceste momente aniversare.

         Rep:-  Urmează să apară o carte cu experienţa dvs ca jurnalist. Ce ne spuneţi despre acest proiect?

         Gh.C:: - În primul rând, să vă spun titlul. Va fi „Ab(e)c(e)DARUL meu jurnalistic şi va cuprinde doar o zeciuială din numărul textelor pe care le-am redactat de-a lungul vieţii de ziarist. Vor vieţui între coperţile acestei cărţi, toate genurile ziaristice cu care vreau să „contaminez” pe toţi cei care doresc să întreprindă ceva cu totul deosebit în această arie de proecupări. La momentul apariţiei, cei interesaţi vor lua cunoştinţă despre acest „nou debut”.

         Rep.: - Ce-şi doreşte Gheorghe Crişan la 70 de ani? Se numără altfel clipele de acum încolo?

         Gh.C.: - Categoric da, este o altă etapă a vieţii pe care aş vrea s-o străbat tot la fel de frumos şi rodnic cum au fost pentru mine cele şapte decenii petrecute. Sigur că, de la un anumit prag al vieţii, toate slăbesc, iar senectutea poate fi o haină grea doar în condiţiile în care nu te bucuri de preţuirea celor apropiaţi, dar şi a celor care ţi-au dat bineţe pe parcursul vieţii. Sigur că vreau ca bunele şi fericitele clipe să fie cât mai multe, iar atunci când vă voi privi, iubiţii mei cititori dintr-o stea, să puteţi spune, odată cu mine că, mi-am făcut datoria. Ca atare, permiteţi-mi să vă mulţumesc încă o dată şi să vă asigur că voi încerca să vieţuiesc şi pe mai departe cu voi, prin voi şi pentru voi.

         Rep.: - Vă mulţumesc pentru aceste confesiuni, am dorit să purtăm o altfel de discuţie legată în primul rând de omul Gheorghe Crişan, pentru că despre jurnalist s-au spus, de-a lungul timpului, multe cuvinte frumoase. Vă dorim multă sănătate şi aşteptăm cu mare drag proiectele dumneavoastră viitoare.

Comentarii

14/10/16 15:28
Orașul cu un si...

Mi-au plăcut tușele nord-coreene venite de la interlocutor: fazele cu Ceaușu, Ștefan Gheorghiu și trăiască Partidul... Însă dacă nu ești crișan, poți sesiza lesne că în Carpați mai există cel puțin un escu pentru istorie: En, de exemplu. Trebuie să fii neamț pentru a percepe atâta lucru? Felicitări d-lui Menuț Maximilian - acest Adelin Petrișor al Bistriței, pentru interviul realizat.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5