ELITELE UNIRII

Geniul Școlii Ardelene

Prof. univ. dr. Nicolae Felecan

În procesul complex și îndelungat de modernizare a culturii române, Școala Ardeleană reprezintă, prin dimensiunile fără precedent în „istoria culturală și literară românească”, un moment de mare importanță. Corifeii acesteia, un mănunchi de călugări și preoți greco-catolici, care au creat o pleiadă de cărturari, puși în slujba neamului, propun o înnoire în limbă, în istorie, dar mai ales în mentalități și aspirații. Prin ei, afirma G. Ibrăileanu, „Transilvania se pune deodată în fruntea culturii românești și pune începutul culturii românești moderne” (1909: 9). „În Ardeal, preciza și Nicolae Iorga, nu e un mănunchi, ci o pleiadă, nu e un predicator în pustie, cu câțiva ucenici răzleți, ci profeți sărbătoriți se înconjură de ucenici înțelegători și devotați care repetă cuvântul auzit, îl tâlcuiesc pentru alții, scot dintr-însul adevăruri nouă. Și nu mai sunt aici boieri care vorbesc, câțiva nobili cu carte, ci preoți, corectori de cărți, învățători, slujbași, medici, toată inteligența nației participă la mișcare, se încălzește de dânsa. Ideile învietoare au pătruns acum în sângele poporului român, al poporului român de pretutindeni” (1933: 8), prin toți cei care s-au format la izvorul nesecat de înțelepciune al Școlii Ardelene și au împânzit toate ținuturile locuite de români.
Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu „au instaurat un nou mod de a gândi, derivat de o mai bună cunoaștere a originii poporului și a limbii. … Ei au susținut nobila demnitate de român”, afirma italianulRuffini, în 1941. Prin ei, „sunt scoase la lumină vechi temeiuri ale romanității orientale, conservate prin foc și sânge în acest colț zbuciumat al Europei, unde poporul român, păstrând fidel gloriosul nume al Romanilor, continua să trăiască, apăsat, umilit, contestat, cu toată vechimea și descendența lui ilustră. Era tolerat, deși stăpânise cel dintâi aceste locuri, era ignorat, deși el singur moștenise cultura, tradiția și limba străveche a Romei, era contestat, deși avea de partea lui istoria cu toate documentele descendenței, ale vieții și drepturilor sale imprescriptibile”, spunea și Gh. Bulgăr, în 1971.
„Stârnirea avalanșei îi revine călugărului, pe cât de umil în viață, pe atât de îndrăzneț în inițiativele sale intelectuale: Samuil Clain (Micu). Gheorghe Șincai o completează. Petru Maior se avântă în «speculații» …” (Blaga 1965: 132).
Primul publică la Buda, în 1799,Loghica, adecă: partea cea cuvântătoare a filozofiei, considerată nu „numai o logică, ci și o introducere generală în studiul filozofiei” (Popovici 1972: 201), cu abordarea mai multor probleme de limbă, în ton cu preocupările iluminiștilor francezi și germani, pentru care limba era supremul ideal al „regenerării” naționale. Deși este o „traducere”, lucrarea este considerată de Lucian Blaga „o adevărată «facere», echivalentul unei nașteri spirituale după o gestație plină de osteneli… Logica lui Samoil Micu este o «facere» în primul rând datorită eforturilor singulare ce le presupune întru crearea unui grai filozofic românesc, de un autohtonism pentru meritele și calitățile căruia nu s-au găsit din nefericire niciodată aprecierile cuvenite” (1966: 165).
Tot el a scris și Scurtă cunoștință a istoriei românilorși Istoria și lucrurile și întâmplările românilor …, în care susține originea romană și continuitatea neîntreruptă a poporului român pe acest teritoriu. Ideile sale sunt reluate și completate de mai tânărul Gheorghe Șincai în lucrarea Hronica românilor și a mai multor neamuri, publicată pentru prima dată, parțial, la Buda în anul 1808. Ea a constituit pentru mai multe generații cartea de căpătâi a neamului, a format generația de la 1848 și a celor următoare. De aceea M. Kogălniceanu, făcând o prezentare a acesteia în Dacia literară (1840) și apoi în Arhiva românească (1843), afirma: „Hronica lui Șincai este un lucru atât de mare, atât de prețios, încât cuvintele îmi lipsesc spre a-mi arăta mirarea. Mii de documente necunoscute, rare, se află adunate; și nu stau la îndoială de a zice că, cât Hronica aceasta nu va fi publicată, românii nu vor avea istorie” (Șincai,1967: IX).
Între lucrările literare, Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu marchează începutul literaturii române moderne, iar poemul Trei viteji, de același autor, valorifică parodic motivul nebuniei universale, pe care-l cunoaștem mai amănunțit din romanul lui Cervantes, Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha.
Spectrul temelor abordate de acești iluminiștia fost vast, de la probleme de filozofie, istorie, lingvistică, până la cele de economie, agricultură sau manuale școlare, ceea ce dovedește erudiție, competență, acribie și pasiune pentru știință și cultură, toate puse în serviciul adevărului istoric.
În paralel cu activitatea științifică ei se remarcă și prin preocuparea de introducere și utilizare a alfabetul latin, cu toate neajunsurile provocate de lipsa literelor pentru noile foneme apărute. Din acest punct de vedere, merită semnalată Cartea de rogaciuni a lui Samuil Micu, apărută în 1779, prima cu alfabet latin din țara noastră.
Ca urmare, întreaga lor activitate, ideile cu care au însuflețit masele de români în deșteptarea conștiinței naționalepot fi socotite drept geniu a ceea ce înseamnă Școala Ardeleană.
Urmează Vrem să zdrobim lanțurile robiei noastre sufletești

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]