Gânduri imaginare la Ţebea!

Duminică, printr-un ciudat „tunel al timpului”, am poposit la Ţebea, acolo lângă mormântul rece în care-şi doarme nemurirea marele TRIBUN al românilor din Ardeal şi al celor din întreaga ţară ducând cu el în pământul neamului verticalitate, patriotism şi mai ales uriaşa dorinţă de a obţine pentru neamul său drepturi egale cu a celor trei naţiuni, germani, unguri şi secui şi lupta sa dreaptă pentru câştigarea acestor drepturi.
Am poposit imaginar la Ţebea şi l-am lăsat pe uriaşul nostru patriot să-mi vorbească, poate mie, dar mai ales să vorbească, sigur, românilor. Celor care mai simt româneşte şi care încă nu-şi rup spinarea în faţa „imperialilor” zilei.
Normal că am căutat, cu smerenie, să ascult doar şi să notez. Şi am făcut şi una şi alta. Şi am ascultat. Şi am notat. Şi am notat unele lucruri absolut deosebite acolo la Ţebea…
Privesc, în fiecare an, de când m-am aşezat aici, la cei ce vin să se sfătuiască cu mine, am tot sperat, cu adevărat, ca aceştia să afle adevăruri ce au fost evidente la 1848 şi mai ales cu destui ani înainte de anul revoluţiilor europene ce a fost pe pământul sfânt al Transilvaniei.
Cele „trei naţiuni” ce s-au vrut a fi mari şi tari în Transilvania au impus puterea minorităţii asupra majorităţii şi românii au devenit din foşti stăpâni doar iobagi şi slugi şi oropsiţi.
Nemţii au rămas nemţi şi au devenit din oaspeţi stăpâni, ungurii veniţi prin aceste zone, după 894 s-au crezut aici a fi înaintea băştinaşilor autentici, iar secuii neamului de departe cu ungurii, neamuri aparente pentru că între Volga şi Finlanda există, totuşi, ceva diferenţe, au devenit prin vreme, ba secui ungurizaţi, ba unguri secuizaţi, după cum au bătut vremile şi vânturile, numai ca să rămână călare pe situaţie şi stăpâni unde au venit ca oaspeţi.
Normal că cele trei naţii, profitând de puterea banilor şi de sprijinul imperialilor, pentru că şi ăştia, la nevoie şi sub ameninţări îşi dau mâna frăţeşte pentru a ne pune nouă, românilor, pumnul în gură. Asta pentru că am cerut drepturi şi pentru noi, românii, care şi atunci, ca şi acum eram majoritari şi suntem la fel pe aceste tărâmuri.
Deşi mă aflu aparent sub pământ văd din înălţimea gorunilor ce-mi stau în preajmă că nedreptatea este încă vie pe aceste meleaguri, deşi acum ziceţi că trăiţi în… democraţie. Puterea poporului…
Ce putere când în Transilvania vine Victor Orban şi porunceşte ca pe moşia lui, proprietatea ungurilor de aici, să nu participe la vot, să boicoteze votul pentru a-l păstra în funcţie pe prietenul său care a făcut promisiuni în dauna poporului său şi în folosul celor de peste graniţă.
Stă în obiceiul nostru al românilor să ne facem frate cu michiduţă pentru a obţine privilegii în folos propriu aşa că nu trebuie să ne mai surprindă nimic.
Apropo, de 1848 şi de revoluţie. Uite, Kosuth spre exemplu, dorea un singur lucru. Un lucru real pentru el şi ai săi. Se vroia „rege” al Ungariei la care vroia alipită Transilvania. Alipită prin cucerire.
În faţa acestei obrăznicii, cu moţii şi căpitanii mei, i-am tras nişte mame de bătăi pe unde l-am prins, iar încercările bunului şi naivului Nicolae (n.n. Bălcescu) de împăciuitorie între mine, Kosuth, adică între români şi unguri, deşi semnate, n-au fost sau nu au putut fi respectate pentru că Kosuth urmărea un singur scop: cucerirea şi anexarea Transilvaniei la Ungaria pe care Kosuth o vroia… Mare.
Ce, parcă ungurii de acum o vor altfel? Iată de ce intenţiile lui Nicolae Bălcescu n-au putut fi realizate mai ales că şi-au băgat coada pe aceste vechi meleaguri româneşti două imperii. Austriecii şi ruşii.
Crezi şi tu şi prietenii tăi că ne-a fost uşor să ţinem piept acestui tăvălug de putere? Nu. De aceea i-am refuzat împăratului ăla Rapsân şi infatuat decoraţia pentru că dorea să mă pună în genunchi, să-mi închidă gura.
Vezi, dragul meu! Niciodată nu te-ai putut baza, ca român, pe promisiunile ungureşti. Ei au venit, după mii de ani pe aceste pământuri, care au fost din totdeauna ale noastre şi poţi vedea în Ardeal, aici, aproape de Ţebea şi urmele arheologice şi „tăbliţele de la Tărtăşia” şi toate vestigiile ce vorbesc şi în aşa zisa secuime despre faptul că acolo românii erau aşezaţi cu mii de ani înainte de a veni aceştia în Harghita şi Covasna. Din nefericire şi astăzi ca şi în vremea mea interesele ţării sunt abandonate în folosul intereselor personale.
Interese ale marilor profitori din ţară dar şi din vecini ca şi a presupuşilor prieteni ai ţării.
Vezi, dragul meu, că şi acum lucrurile, deşi ţara e una, problemele sunt cam la fel.
Unii şi alţii din afară se amestecă inacceptabil în treburile noastre interne, ne consideră şi acum, după zeci şi mulţi de ani, ţară de mâna a doua, unii şi dintre conducătorii noştri se trezesc vorbind despre „cedarea de suveranitate” şi o fac în dezavantajul poporului acestei ţări. Ce să cedeze!?
Dar, stimate domn, ştiu că-ţi iubeşti ţara şi asta trebuie să o facă toţi românii numai că, din nefericire, sunt destui care se tem de patriotism. Pe vremea mea nu ne era ruşine să apărăm ŢARA şi ROMÂNISMUL căci una eram.
Acum te las! Sunt obosit şi mă retrag în liniştea mormântului. Mă obosesc teribil manifestările doar de faţadă.
Am părăsit Ţebea, cu gândurile răvăşite, cu sentimentul că marii făuritori de ţară şi de idealuri sunt tot mai mult istorie. În minte şi în suflet rămân vii speranţele. Toate speranţele care ne pot duce la o ţară cu adevărat democratică, în care puterea poporului este singura suverană.
Dincolo de mormântul lui Iancu cel Mare se aud parcă bătând în dungă clopotele bisericilor româneşti care-şi „cântă” durerea când, în preajmă, se aud iarăşi, cererile celor ce vreau mereu doar privilegii pentru neamul lor mereu pornit, cu mânie, împotriva românilor. Craiul Românilor, nu numai al Apusenilor îşi doarme durerea mereu reînnoită acolo la Ţebea. Şi din mormântul său sfânt răzbate izvor de iubire de ţară…
Adrian L. Mănarcă,
senior editor